sărăcie.

aş vrea să scriu despre el, dar nicodată nu am făcut-o. nu ştiu de unde să încep şi ce vreau să spun. 

câteodată cuvintele sunt sărace în a putea exprima genialitatea, umorul, complexitatea dulce a unei persoane. şi cuvintele sunt sărace acum.

poate e de ajuns acum să spun că parfumul lui încă a rămas pe pielea mea şi trebuie să fug acum acum.

Andreea pe fugă

Bucureşti

10 37 am

29 august 2017

Anunțuri

am.

Am atât de multe de spus. Nu am mai scris aici de câteva zile, dar pare că a trecut o eternitate şi în acelaşi timp parcă au trecut doar secunde. Am multe de spus, multe lucruri colorate de împărtăşit, dar cunoscându-mă ştiu că probabil nu o voi face pentru că îmi place să scriu despre trecutul aproapiat.

Dar aceste lucruri sunt irelevante acum, jur! Am o întrebare mai importantă decât toate lucrurile din lume pe care vi le-aş putea împărtăşi: când e momentul să laşi o conexiune să fie doar o amintire şi când să îndrăzneşti să-ţi murdăreşti mâinile cu vopseaua colorată ale inimilor voastre şi puţină speranţă pentru viitor?

Nu există un răspuns general, ştiu. Ştiu că fiecare caz e unul special şi diferit. Nimic din prezent nu-mi va garanta un viitor aşa cum îmi doresc, ştiu. Dar cu toate acestea parcă vreau să arunce un cineva răspunsul pe care îl vreau…să nu fiu singura.

Şi uite aşa puţin timp într-o zi de duminică îţi schimbă complet viaţa. Câteva ore petrecute cu un om de a cărui existenţă nu aveam habar…m-au schimbat. Simţeam că înfloresc în momentele în care pe faţa lui zâmbete apăreau.

Vreau ca persoanele care vor citi acest articol să înţeleagă următoarele: nu a fost atracţie fizică, nu a fost, nu e îndrăgosteală, nu e iubire. E o conexiune greu de explicat în cuvinte, e o conexiune pe care artiştii au cumva. E cineva care mă poate înţelege şi pe care îl înţeleg mai mult decât este posibil omeneşte. Ştiu, pare fără sens. 

Mă simt săracă în cuvinte pentru că magia momentelor respective nu poate fi descrisă aşa. Nu are nevoie de cuvinte. Cuvintele o murdăresc, aşa că le-am spus degetelor mele să tacă.

Poate întrebarea mea e dacă preferi să laşi perfecţiunea unui moment în mintea ta sau îndrăzneşti să o rupi, să continui cu ea până ea dispare?

Simt că îmi e dor de sufletul lui, dar nici nu îl cunosc, dar nici nu contează.
Andreea.

9:57 pm

27 aug 2017, duminică

nu a fost niciodată loc pentru…

large.png

Nu a fost niciodată loc pentru imperfecțiune între noi. Așa am simțit, așa simt și acum.

Credeam că la 17 ani insecuritățile mele erau responsabile pentru acestă senzație care nu părea niciodată să dispară. Dar anii au trecut peste noi și au fost plini de reîntoarceri și schimbări. Ne-am schimbat mult. Eu am înflorit mult și sunt mândră de mine, dar când el s-a întors iar în această vară, așa cum îi era obiceiul, am putut simți această nebună frică din nou. Frica mea de a fi imperfectă în fața ta mereu a fost mai mare decât atașamentul față de el, a fost mai mare chiar și decât dependența emoțională pe care la un moment dat am experimentat-o pentru el.

Și din această teamă ajungeam să sabotez lucrurile mereu doar pentru a-l face să plece iar și pentru a nu mai fi nevoită de a mai continua. Era obositor să fiu în jurul lui. Cred că în acest caz sabotarea mea poate fi considerată una benefică.

Acest lucru se întâmplă doar în jurul lui. În jurul altora nu sunt așa, nu sunt așa în jurul meu. E doar o energie pe care am tot ales să o ignor și s-ar putea să aleg în continuare să fac asta.

Este obositor, dar este revigorant în același timp pentru că deși nu simt că există spațiu pentru imperfecțiuni, ele există mereu din partea amândurora, pentru că în preajma lui devin nemulțumită de unele lucruri și ajung să întind mâinile după ceva mai mult.

Poate comunicarea eficentă, sinceră va anihila acest monstruleț sau poate e doar un semn pe care nu trebuia să îl ignor de prima dată.

Nu-mi înțeleg deciziile sută la sută, dar nu le judec, nu le nimicesc cu gândurile și persoana de acum și cu lecțiile învățate pe drum, așa că…îmi permit să acționez și orice aș face mâine, peste 2 zile sau peste 3 luni știu că voi învăța să trăiesc într-o armonie cu rezultatele care mă vor înconjura.

 

 

nu ți-am spus suficient.

S-a împlinit un an acum câteva zile…a trecut un an în care nu ţi-am văzut nicicând chipul, în care mă uitam cu ochii înfudaţi în lacrimi la singura mea poză cu tine şi mă învinovăţeam pentru atât de multe lucruri. 

Am înţeles mai târziu că nu a fost vina mea, dar tot îmi doream să fii petrecut mai mult timp preţios cu tine.

Nu ştiu dacă ai simţi dezamăgire sau mândrie faţă de cine sunt astăzi. Tind să cred că m-ai îmbrăţişa, mi-ai zâmbi şi m-ai privi cu ochii tăi calzi şi parcă mereu atât de trişti şi nu ai spune nimic mai mult.

Îmi doresc să te îmbrăţişez acum şi mi-am dorit să te îmbrăţişez de atât de multe ori în anul care a trecut. Nici nu ai idee…poate ai, dar ştii că nu cred în ideea unei vieţi dincolo de moarte. Poate ai văzut totul sau poate nu ai mai văzut nimic, poate sufletul tău nici nu mai există.

Nu am ştiut să-mi mulţumesc pentru toate lecţiile culese din relaţia noastră, din spiritul tău generos şi tare cald. Erai o constantă în viaţa mea şi moartea ta a fost cumva neaşteptată. Încă din momentul în care îmi pot aminti până când ai plecat tu ai fost acolo, mereu pe fundal, mereu în viaţa mea. Plecarea ta a făcut mult zgomot şi nu cred că m-am obişnuit cu ea.

Îmi pare rău, nu am spus niciodată aceste 3 cuvinte suficient. Îmi pare rău.

A trecut un an. A trecut primul an din restul vieţii mele în care nicicând nu vei mai fi. A trecut un an, dar imaginea ta din mintea mea nicicând nu a murit.

Un an şi câteva zile mai puţin până când ne vom revedea…sau până când moartea mea va fi cea care mă va face a te uita…un an şi câteva zile.