buze crăpate

Te-am învăluit în secrete când tu sângerai adevăr.

Încercând să îți alin durerea şi să te las să intri în mintea mea, m-am ascuns şi mai mult şi tu nu ai ştiut ce să faci şi m-ai părăsit.

Reclame

oase de cuvinte şi amar pe vârful limbii

**

M-am oprit din a vorbi aruncându-ți doar oase de cuvinte pentru că ştiam că dacă voi continua să vorbesc voi ajunge să mint şi nu îmi mai doream să mint. Nu îmi doream să te mint pe tine.

***

Tot nu vreau să înțeleg, de fapt tot mă doare să înțeleg că 3-4 ore pentru mine au fost fericire şi pentru tine nu. Poate te-ai înecat într-un inconfortabil de nedescris, poate nu ai savut nicio secundă. Nu ştiu ce să cred, nu ştiu cum ai ajuns la anumite concluzii, dar nu îți voi uita zâmbetul prea curând.

*

poate nu îmi doresc să înțeleg, poate nu las rațiunea să fie ea doar pentru că aş recunoaşte durerea. Şi indiferent de toate nu vreau să simți durere.

-A.

undeva pe drum

Nu vreau să spun că m-am pierdut pentru că nu cred asta. Undeva pe drum, m-am transformat, m-am schimbat şi i-am dat drumul copilului din mine.

Nu cred că e neapărat ceva dur, ceva rău, cred că doar e, că acum stau aşa lucrurile şi e okay.

M-am robotizat, aş spune. Am început să muncesc mai mult, să mă gândesc mai mult la CV şi la cum mă pot ajuta unele oportunități pe mai departe, la CV mai mult decât la experiență.

Mereu am fost o persoană mult mai focusată pe obiective, scop, reguli, cum să ajungi de la A la B şi mai puțin pe sentimente şi conexiuni. Sigur lucrurile acestea îşi au rădăcinile înfipte în copilărie, aici fiind multe poveşti adunate.

Mereu am fost o persoană mai mult rațională decât emoțională şi dacă eu pot să observ această schimbare înseamnă că ea chiar există.

Robotizare…

Sunt momente în care mă pot relaxa, puține şi neapărat după terminarea task-urilor din ziua respectivă, dar ele există. Există, totuşi un echilibru pe acest plan nu există.

Poate în blog pare că sunt plină de sentimente, că sunt pe punctul unei supradoze nebune, dar chiar nu e aşa.

Poate undeva pe drum am devenit eu, am revenit la forma mea naturală de a fi şi poate nu e chiar rău.

sentiment violent

Se întâmplă atât de multe lucruri în jurul meu, atât de multe evenimente, atât de multe oportunități şi tot ceea ce îmi doresc în continuare este să stau aici fără să fiu productivă, fără să mă arunc în task-uri, fără să-mi las agenda să fie plină şi momentele de respirație să fie puține.

Aş putea da vina pe oboseala venită după muncă, pe stres, pe menstruație, pe multe, multe lucruri, dar nici măcar nu contează.

Nu fac nimic, deşi am liste parcă interminabile de lucruri de făcut pe umeri. Nu fac nimic şi mă aşteptam să pot să respir, dar simt că mă înec.

Simt că nu încerc suficient. Simt că nu trăiesc suficient. Simt că nu sunt îndrăgostită de viață. Simt că nu trăiesc cu adevărat. Simt că doar exist când ar trebui să strălucesc. Simt că ratez oportunități şi aşa voi ajunge să stric relații. Simt că nu e bine şi nu mă pot distrage din a simți asta în fiecare secundă.

feminitate filtrată

8 iunie. E 8 iunie, puțin trecut de ora 20 și eu nu îmi pot opri gândurile.

 

Nu mă simt suficient de femeie. Această frază îmi stă pe limbă de câteva ore și încă se învârte în mintea mea ca un fluturele nemuritor. Sunt în prima zi a menstruației și vreau să urlu cât să mă audă întraga lume că nu mă simt suficient de femeie.

Relația mea cu feminitatea, cu felul în care arăt este complicată. Sunt momente în care mă apreciez și îmi pot iubi corpul și momente, prea multe la număr, în care toate imperfecțiunile mi se plimbă în minte și în inimă ca puricii. Sunt prea multe bucăți din mine pe care le asociez cu imperfecțiunea, pe care le văd stricate de parcă m-aș uita la propriul corp printr-o oglindă spartă.

Mă surprind din ce în ce mai mult înțelegând feminitatea prin eleganță, gingășie, puritate, corpuri slabe și ușoare, trăsături fine, nu vulgare, tocuri cu centrimetri prea mulți, părul lung și din nou un corp slab, cu săni mai mici, fără păr în locuri nepotrivite, fără imperfecțiuni.

Nu știu exact care a fost momentul în care aspectul general sub umbrela frumosului scris trist de societate cu litere îngroșate a ajuns din nou la mine. La mine, la fata care obișnuia să nu se machieze, să nu folosească șampon, să își lase părul să crească, să folosească deodorant natural, să fie una cu natura și să fie liberă de orice așteptare a societății, liberă de sutien, liberă de comentarii sparte mereu în urma ei. Părul meu a fost mereu mai mult decât societatea putea accepta la acel moment. Eu am fost tot timpul altceva.

Dar acum toate condiționările s-au urcat pe umerii mei sub forma unor pitici prea grei și îmi tot șoptesc lucruri pe care nu vreau să le aud.

Trăiam dintr-o mână de haine, o garderobă capsulă, dacă vrei. Eram o minimalistă în orice aspect și acum vreau să devorez la rând fiecare magazin. Vreau mai multe, să fiu mai mult, cred că vreau să mă integrez și deși îmi trădez vechea rațiunea, vechea variantă, nu mă deranjează și eu vreau să explorez.

Începe o explorare poate mai puțin sănătoasă având în vedere tot ceea ce știu, dar începe o explorare pe care abia o aștept. Poate la finalul ei voi ajunge să mă pot simți femeie.

Cine știe?

tremuri?

Îmi simt întreg corpul tremurând. El nu tremură. E doar inima mea care se luptă cu anxietatea şi cu gândurile mele. E ironic. Mintea mea ar trebui să lupte cu ele şi să le adoarmă. Inima e plină de toate întrebările stupide care nu mă lasă să dorm, dacă mâine găseam ceva mai bun, dacă am făcut o greşeală, dacă ies în pierdere, de ce nu am mers cu varianta mai ieftină, ce a fost în capul meu, de ce nu mi-am ascultat instinctul? şi alte prea multe întrebări.

Oare am greşit? Mă simt speriată. Se spune că entuziasmul şi frica se simt la fel în corpul nostru, dar acum nu ştiu ce e. Tremură. Inima tremură. Sau corpul meu tremură? Corpule, tremuri?

şi timpul

Şi timpul că a zburat. Nu ştiu cum şi unde şi când lunile din acest an s-au rupt din calendar. Nu-mi dau seama cum trece timpul, că timpul trece şi poate ăsta nu e un lucru chiar atât de rău.

Se întâmplă multe lucruri care mă opresc din a băli cu ochii largi către viitor. Se întâmplă prezentul zi de zi şi zilele curg în spatele mele ca petalele ofilite utitate în bucătărie pe care nu o voi mai revedea niciodată începând cu mâine.

Mă sperie viteza. Mă sperie pierderea secundelor, pierdea timpului pe care nu îl pot pierde pentru că niciodată nu l-am avut. Mă sperie ideea persoanei care trebuia să fiu, unde trebuia să ajung până acum, care erau paşi care au rămas pe ringul de dans strigând parcă pentru eternitate după mine.

Poate mă sperie cu adevărat cât de repede mă schimb sau poate e doar frica lucrurilor nefăcute la timp.

Mă simt speriată când ar trebui să mă simt plină de entuziasm şi aventură pentru azi şi pentru mâine şi pentru cine sunt acum.

şi timpul trece şi eu îl suspin în gânduri deja trecute, deja uitate, deja aruncate în dulcele trecut.

şi timpul se scurge din nou şi din nou şi nicicând nu se opreşte.