de ce mă tot gândesc la tine?

Îmi tot spun că nu ai fost. E mai uşor aşa şi în acelaşi timp este corect. Nu mi-ai fost niciodată iubire. Dar tot văd imaginea ta de fiecare dată când citesc despre dragoste. 

Poate m-am îndrăgostit de imaginea ta ce-mi trăieşte în minte. Ştii, realitatea şi imaginaţie par a fi nedespărţite în mine şi nu ştiu dacă e sau nu de bine. 

Poate te tot regăsesc deşi nu ar trebui pentru că ultima picătură de speranţă încă-mi circulă prin vene uneori.

Poate o fac pentru că vreau iubire, pentru că iubesc iubirea.

Poate o fac pentru că uneori, de puţine ori mă simt singură.

Poate eşti o dulce distragere de la mine şi toţi avem nevoie de distrageri câteodată.

Poate o fac din motive putrezite, poate mă sabotez, poate e la baza o convingere limitatoare.

Poate doar imaginea ta a trăit prea mult în mine indiferent cine era în dreapta mea.

Poate ai fost iubire. Dar ştiu că nu ai fost.

Şi atunci…de ce mă tot gândesc la tine?

Andreea

12 august 2017, sâm.

8:09 pm

cred că…

Cred că oamenii se plictisesc uşor de mine. Şi cred că e vina mea.

Dacă cealaltă persoană nu te înţelege e mai mult vina ta pentru că nu ai reuşit să găseşti un mediu de comunicare potrivit pentru ca persoana respectivă să înţeleagă. Cred cu tărie că asta se întâmplă şi cu interesul. Ca e mai mult vina mea.

Nu ştiu dacă sunt o persoană interesantă sau nu, aş putea răspunde fără explicaţii că nu mă consider una. Vorbesc prea mult despre cer, vorbesc despre subiecte delicate mai mereu, deci nu sunt atât de amuzantă şi deşi ştiu să ascult, uneori prefer să vorbesc mai mult, lucru care piate fi obositor pentru cealaltă persoană şi o poate face dezinteresată până la urmă. Toţi suntem egoişti până în oasele noastre şi toţi vedem un steguleţ roşu (conştient sau nu) când altcineva îşi arată mintea prea mult.

Toţi îşi pierd interesul repede asupra mea şi eu îl pierd cumva la fel de repede. Poate sunt doar prea mult şi poate e nevoie să-mi tai anumite părţi din mine pentru a mă putea integra cumva. Dar asta sună ciudat. Poate trebuie să îmbunătăţesc anumite aspecte la mine pentru a relaţiona mai bine cu ceilalţi.(fără poate)

Am o relaţie atât de frumoasă cu mine, dar e cumva greu să întreţi o relaţie cu altcineva indiferent de natura ei. Doamne, vorbesc de parcă am iar 15 ani şi descopăr pentru prima oară lumea, dar adevărul e că o redescopăr prin ochii mei de acum, prin cine sunt astăzi. 

Majoritatea oamenilor vorbesc despre cât de înfricoşător e să cunoască persoane noi. Deşi înţeleg motivele, mi se pare o prostie. E mai greu să întreţii ceva decât să descoperi. Ştiam că va fi greu să mă „reintegrez în societate” şi până la urmă nu văd cu adevărat asta ca greu…ci plictisitor.

Dacă sunt interesată, voi fi capabilă să îţi dau mesaj prima fără să-mi fac scenarii că voi părea disperată, voi fi capabilă să vorbesc despre orice şi nu voi aştepta 5 ani pentru a răspunde la un mesaj. 

Spuneam de multe ori: pentru ca o relaţie să reziste şi să înflorească e nevoie de două lucruri:comunicare eficientă şi dezvoltare individuală. 

Deşi nu sunt perfectă la prima parte, sunt extrem de bună la ea. Da, mai fac ‘greşeli’, dar cine nu face? 

Oamenii se plictisesc parcă repede de mine, dar nu iau totul personal pentru că doar un fraier ar lua lucrurile spuse de alţii, orice, totul personal. Totul e la esenţă egoist.

Parcă nu mai am chef să dedic altora timp şi să depun efort cumva. Mă întorc la serial.

Articolul acesta nu prea are sens, dar când articolele mele au?

Poate ar trebui să le editez şi să le gândesc mai mult şi să le ofer o structură clară şi să le planific, nu doar să îmi las gândurile să zboare. Ar trebui.

Andreea

8:57 pm

Joi, 10 august 2017

noi şi încă o vară

şi fiecare vară 

din momentul în care ai venit

a fost o nouă şansă spre noi

fiecare vară a fost o poartă deschisă spre viitor

şi poate, doar poate

de această dată vom reuşi

să trecem dincolo de poartă

sau poate vom rămâne pentru o eternitate

blocați în această încăpere albă.
-poate acum e momentul, 

doar sari cu mine peste acest prag-

-Andreea

Joi, 10 august 2017

1:34 am

Q de la O, Spania

dorinţe moarte în haine de trandafiri

Am scris puţin zilele trecute, mult mai puţin decât o fac de obicei. Simt asta până şi în plămânii mei care strigă şi plâng şi tânjesc după un moment în care să simtă aerul cu adevărat. Nu cred că ştiu o altă metodă de a respira cu adevărat…doar prin scris îi permit aerului să îmi pătrundă în tot corpul, doar prin scris umerii mei se lasă relaxaţi şi fericiţi în jos. Uneori pare o dependenţă…cred că e una.

Am evitat scrisul pentru că poate nu îmi doream să îmi înţeleg mintea, să-mi limpezesc mintea. Sţiu că ăsta e motivul…pentru că ştiu că nu-mi va plăcea răspunsul pe care îl voi găsi…cumva dacă îl pun pe hârtie, totul va deveni real, va deveni o eternitate în jurnalul meu, va deveni ceva mai mult decât un gând şi eu nu vreau. 

Sunt speriată. Mă sperie gândul acesta, mă sperie dorința mea nebună de a-mi schimba întreaga viaţă acum după ce e totul ‘perfect’ planificat, acum după ce furtuna cumva a trecut şi tot ce îmi rămâne de făcut e să execut. Nu sunt speriată de lucrurile pe care trebuie să le fac, sunt speriată pentru că nu mi le mai doresc…ele sunt doar dorinţe trecute care aleargă în maratonul vieţii pentru a deveni realitate şi cu fiecare secundă sunt tot mai aproape şi mai aproape şi mai aproape….nu pot să respir. Am ales asta, am muncit pentru asta, am muncit pentru acest nou început, dar îmi doresc altceva acum…trebuie să arunc în mare dorinţele moarte, îmi tot spun…dar poate asta ar fi cea mai mare greşeală.

Mă cunosc foarte bine, uneori enervant de bine. M-am văzut aruncând argumente în stânga şi în dreapta, în vieţile celorlalţi cum că varianta care mi se apropie de picioare e bună…ştiu că încercam doar să mă conving pe mine.

Aş fi preferat să fiu înspăimântată de noul care vine, dar…eu sunt doar speriată că nu mai e ceea ce vreau.

Poate cel mai mult îmi e frică de timpul folosit prosteşte…de timpul folosind încercând să iubesc o dorinţă moartă.

Încă nu pot să scriu, deşi aştern litere aici…nu pot să scriu despre lucrurile care-mi bântuie mintea…dar cred că e bine, cred că voi putea scrie la un moment dat din nou.

Pun pixul pe hârtie şi încă evit subiectul inconştient…dar poate asta e bine…cred

Andreea

5:03 pm

9 august 2017

Miercuri, Q de la O.

mi se pare amuzant.

Nu am nicio idee de ce s-a întors. Absolut niciuna. Deşi pictez motive şi scopuri peste această reîntoarcere care pare întâmplătoare(dar nu e absolut deloc)…parcă niciunul nu mă satisface, niciunul nu e suficient de bun.

Nu am idee de ce sabotez(iar!) puţinul pe care îl avem. 

(De menționat: mi s-a blocat telefonul în timp ce scriam propoziţia anterioară, ori e un semn, ori e doar prea cald, dar putem să ne jucăm şi să spunem că e un semn?)

Nu am idee de ce sabotez(iar!) puținul pe care îl avem. Nu înţeleg de ce am spus scuze de mai multe ori decât am spus în ultimii doi ani. Nu înţeleg de ce nu prea ştiu să fiu eu cea din prezent cu tine, de ce varianta mea mai veche(nu la fel de drăguţă ca şi mine) de la 17 ani iasă la iveală când vine vorba despre el. Nu mă refer la îndrăgosteală, ci la unele obiceiuri îngropate şi nu neapărat bune. Nu înţeleg de ce nu îl pot vedea doar pe el. Cumva ochii îmi sunt aburiţi de toate lucrurile pe care le ştiam despre el şi care s-au dovenit a fi false, dar cumva mi le aduc în minte de fiecare dată când ceva pare să nu fie okay(în capul meu).

Nu înțeleg de ce nu înţeleg. Şi acum doar râd despre asta, prea tare şi prea des. Nu înţeleg deşi sunt inteligentă.

Pot să îl arunc în categoria de prieten toxic sau pot să mă arunc pe mine acolo. Pot să îmi văd greşelile şi greşelile lui. Pot să observ în continuare, dar nimic nu pare să aibă sens. Prietenia asta e complicată, dar nici nu cred că e o prietenie, că va fi putea fi vreodată, deşi aşa ne-am spus.

Parcă faţa lui are aroma greşelilor mele. Parcă tot trecutul meu e îmbibat în corpul lui. E o amintire în prezent de care nu ştiu dacă vreau să fug. E o amintire pe care trecutul meu o tot răsuceşte şi picioarele mele dansează într-un sincron prost 2 paşi înainte şi doi înapoi.

Totul e mai mult în mintea mea, uneori totul pare că e doar în mintea mea pentru că realitatea se desfăşoară cu încetinitorul peste noi, între noi.

Mi se pare prea mult. El pare prea mult pentru mine acum. Sunt puţin furioasă pentru că s-a întors. Uneori cred că îl prefer ca o muză îndepărtată, nu ca persoană. 

Pare că şi-a pierdut interesul şi nu cred că îl pot condamna după felul în care conştient şi subconştient am sabotat toată chestia asta. Interesul meu a variat mult, a tins mult spre zero când el mi-l oferea pe al lui şi a început să crească doar când al lui a început să scadă.(aici se poate citi cu exactitate relaţia mea cu tatăl meu din copilărie: îl vedeam o dată pe an, atunci el era „bombardat” de alte persoane şi lucruri de făcut şi eu încercam mereu să îi atrag atenţia, să îi captez interesul, timpul, iubirea…aşa a funcţionat majoritatea relaţiei cu el până când am crescut şi nu mi-a mai păsat.)

Nu am rezolvat niciodată această ‘problemă’ să îi spunem aşa, dar mereu am fost conştientă de ea şi se vedea despre de clar în fiecare relaţie a mea, dar acesta e un subiect lung, un subiect care poate fi abordat separat mai bine.

Revenind la el…cred că am plecat. Nimeni nu a fost furios de data aceasta, deci e bine, dar în acelaşi timp nici nu am semnalizat când am plecat…poate nu s-a terminat. Poate ne vom revedea şi va fi mai bine, dar sincer această idee e în sine absurdă. Deşi ne-am schimbat, unele lucruri nu s-au schimbat. Sure, funcţionăm mai bine când ne vedem, chiar o facem, dar mai are rost?

Aşa că stau şi râd prea tare şi prea mult.(psihologii pot citi tensiunea ascunsă în râsul excesiv)

Nu înţeleg ce înţeleg, nu înţeleg ce nu înţeleg. Nu înţeleg deşi sunt inteligentă, nu înţeleg.

Mi se pare amuzant.

Andreea

11 24 pm

5 august, 2017, sâm.

Q. de la O.