sărăcie.

aş vrea să scriu despre el, dar nicodată nu am făcut-o. nu ştiu de unde să încep şi ce vreau să spun. 

câteodată cuvintele sunt sărace în a putea exprima genialitatea, umorul, complexitatea dulce a unei persoane. şi cuvintele sunt sărace acum.

poate e de ajuns acum să spun că parfumul lui încă a rămas pe pielea mea şi trebuie să fug acum acum.

Andreea pe fugă

Bucureşti

10 37 am

29 august 2017

Anunțuri

am.

Am atât de multe de spus. Nu am mai scris aici de câteva zile, dar pare că a trecut o eternitate şi în acelaşi timp parcă au trecut doar secunde. Am multe de spus, multe lucruri colorate de împărtăşit, dar cunoscându-mă ştiu că probabil nu o voi face pentru că îmi place să scriu despre trecutul aproapiat.

Dar aceste lucruri sunt irelevante acum, jur! Am o întrebare mai importantă decât toate lucrurile din lume pe care vi le-aş putea împărtăşi: când e momentul să laşi o conexiune să fie doar o amintire şi când să îndrăzneşti să-ţi murdăreşti mâinile cu vopseaua colorată ale inimilor voastre şi puţină speranţă pentru viitor?

Nu există un răspuns general, ştiu. Ştiu că fiecare caz e unul special şi diferit. Nimic din prezent nu-mi va garanta un viitor aşa cum îmi doresc, ştiu. Dar cu toate acestea parcă vreau să arunce un cineva răspunsul pe care îl vreau…să nu fiu singura.

Şi uite aşa puţin timp într-o zi de duminică îţi schimbă complet viaţa. Câteva ore petrecute cu un om de a cărui existenţă nu aveam habar…m-au schimbat. Simţeam că înfloresc în momentele în care pe faţa lui zâmbete apăreau.

Vreau ca persoanele care vor citi acest articol să înţeleagă următoarele: nu a fost atracţie fizică, nu a fost, nu e îndrăgosteală, nu e iubire. E o conexiune greu de explicat în cuvinte, e o conexiune pe care artiştii au cumva. E cineva care mă poate înţelege şi pe care îl înţeleg mai mult decât este posibil omeneşte. Ştiu, pare fără sens. 

Mă simt săracă în cuvinte pentru că magia momentelor respective nu poate fi descrisă aşa. Nu are nevoie de cuvinte. Cuvintele o murdăresc, aşa că le-am spus degetelor mele să tacă.

Poate întrebarea mea e dacă preferi să laşi perfecţiunea unui moment în mintea ta sau îndrăzneşti să o rupi, să continui cu ea până ea dispare?

Simt că îmi e dor de sufletul lui, dar nici nu îl cunosc, dar nici nu contează.
Andreea.

9:57 pm

27 aug 2017, duminică

nu a fost niciodată loc pentru…

large.png

Nu a fost niciodată loc pentru imperfecțiune între noi. Așa am simțit, așa simt și acum.

Credeam că la 17 ani insecuritățile mele erau responsabile pentru acestă senzație care nu părea niciodată să dispară. Dar anii au trecut peste noi și au fost plini de reîntoarceri și schimbări. Ne-am schimbat mult. Eu am înflorit mult și sunt mândră de mine, dar când el s-a întors iar în această vară, așa cum îi era obiceiul, am putut simți această nebună frică din nou. Frica mea de a fi imperfectă în fața ta mereu a fost mai mare decât atașamentul față de el, a fost mai mare chiar și decât dependența emoțională pe care la un moment dat am experimentat-o pentru el.

Și din această teamă ajungeam să sabotez lucrurile mereu doar pentru a-l face să plece iar și pentru a nu mai fi nevoită de a mai continua. Era obositor să fiu în jurul lui. Cred că în acest caz sabotarea mea poate fi considerată una benefică.

Acest lucru se întâmplă doar în jurul lui. În jurul altora nu sunt așa, nu sunt așa în jurul meu. E doar o energie pe care am tot ales să o ignor și s-ar putea să aleg în continuare să fac asta.

Este obositor, dar este revigorant în același timp pentru că deși nu simt că există spațiu pentru imperfecțiuni, ele există mereu din partea amândurora, pentru că în preajma lui devin nemulțumită de unele lucruri și ajung să întind mâinile după ceva mai mult.

Poate comunicarea eficentă, sinceră va anihila acest monstruleț sau poate e doar un semn pe care nu trebuia să îl ignor de prima dată.

Nu-mi înțeleg deciziile sută la sută, dar nu le judec, nu le nimicesc cu gândurile și persoana de acum și cu lecțiile învățate pe drum, așa că…îmi permit să acționez și orice aș face mâine, peste 2 zile sau peste 3 luni știu că voi învăța să trăiesc într-o armonie cu rezultatele care mă vor înconjura.

 

 

o fotografie.

obişnuiam să ne trimitem poze. obişnuiam să facem asta destul de des. obişnuia să ne placă.

telefonul mi-a fost furat la câteva luni după ce am încetat să vorbim şi cu el am pierdut multe dintre lucrurile pe care obişnuiam să le împărtăşim.

dar tu nu ai pierdut nimic. mi-a spus foarte curând după ce te-ai întors că încă mai ai o poză aleasă de tine la contactul meu şi că e una faină. mi-ai arătat-o când ne-am văzut.

eu nu o mai am şi probabil nu o voi mai avea niciodată. ştiu unde e făcută, în ce lună, cum nu mai am bluza respectivă şi că ţi-am trimis-o pe whatsapp-ul care mă dezamăgeşte mereu în păstrarea trecutului.

sper să o păstrezi doar tu. să o printezi poate cândva şi să o arunci într-o cutie cu amintiri. poate le vei spune copiilor tăi de mine şi le vei arăta poza aceasta. sau poate ea va fi mereu doar o poză printre contactele tale pentru încă puţin. 

ai păstrat amprenta mea, chipul meu în telefonul tău pentru ceva timp, mai păstrează-o pentru puţin.

Andreea

6:42 am

Vineri, 18 august 2017

Q. de la O.

înţeleg.

şi ultimul cuvânt pe care i l-am spus a fost „înţeleg”…de parcă ştiam în acel moment cu siguranţă, claritate că mâine noi nu vom mai fi, de parcă puteam simţi asta până oase şi tot îl puteam privi în ochii aceia castanii cerând parcă încă o secundă cât o eternitate.

poate ar trebui să spun cel mai recent cuvânt, nu ultimul pentru că noi nicicând nu avem finalitate.

înţeleg.

Andreea

6:38 am

17 august 2017, joi.

mă întrebase. acum eu întreb.

mă întrebase ceva amuzant când ne-am văzut. cumva printre sutele de cuvinte, i-am spus despre acest blog, că am scris despre el şi aici. nu mai ştiu exact cum am spus-o, dar nu contează. 

m-a întrebat ce spun oamenii despre el. nu mai ţin minte care a fost răspunsul meu.

e ciudat să-ţi dai cu părerea despre cineva pe care nu îl cunoşti decât prin cuvintele unei persoane aruncate pe Internet.

aş putea înşira aici articolele în care am scris despre el…dar aş rupe misterul. nu fiecare el se referă la el, nu fiecare articol despre gustul trandafirilui în gura mea amorţită este despre el. 

vreau atât de puternic să explic fiecare articol şi în acelaşi timp nu îmi doresc absolut deloc să fac asta.

aş vrea tare mult să citesc multe comentarii în care să se afle articolul sau articolele în care credeţi că l-aţi zărit şi părerea formată.

mi-ar plăcea tare mult să vă cunosc opiniile. 

poate i le spune cândva, poate niciodată, dar nu contează asta.

Andreea.

8:59 am

15 august 2017, marţi.