nu sunt atât de bună.

Nu sunt atât de bună și trebuie să învăț să accept acest lucru. Trebuie să-l accept pentru a privi realitatea care-mi lovește ochii mult mai clar și pentru a putea îmbunătăți aspectele la care am de lucrat.

Tocmai am fost respinsă de către cineva. Mi-a fost respins un proiect din cauza personalității mele. Acel nu a fost spus din cauza lipsei mele de consistență, din cauza faptului că nu-mi anunț lipsa, din cauza faptului că sunt prinsă în lumea mea. Aș putea să spun simplu și clar și tare, și mi-aș țipa plămânii o zi întreaga ca lucrul acesta să fie adevărat, ca doar depresia să fie responsabilă pentru momentele mele lipsite de profesionalism…dar e vina mea. Și sentimentul acesta e oribil pentru că-mi pot forma o hartă din fiecare lucru asemănător. E deja un tipar. Dar la fel e și depresia mea.

De fapt,…cred că doar nu mai știu cine sunt. Majoritatea tinereții mele a fost complicată și depresivă. Am 20 de ani, curând 21 și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, deși s-au schimbat foarte mult. Încerc să-mi definesc un caracter, dar nici trecutul și nici prezentul nu mă ajută. E doar un nor plin de confuzie.

E vina mea și se simte așa de nașpa. Și afectează mai mult decât o persoană. Și e vina mea.

Eu cred cu tărie că sunt mult mai bună decât ceilalți, dar pare că niciodată nu e cu adevărat așa, pare că mereu o dau în bară- și așa e. E vina mea.

Nu e vina lui și nu ei vina ei și nu e vina lor, e doar vina mea și asta e greu de spus.

Reclame

pictează, pictează, pictează

mi-ar plăcea să tânjeşti după mine;

mi-ar plăcea să-mi săruţi fiecare părticică din corp cu buzele tale fine şi pline de rujul meu roşu, aş vrea să mă pictezi toată a ta şi doar a ta;

mi-ar plăcea să-mi duci dorul în zilele şi nopţile când distanţa există între noi;

mi-ar plăcea să nu-mi dai drumul,

mi-ar plăcea să încerci,

mi-ar plăcea să începi,

dar tu stai ca boul.
9:43 pm

10 sept 2017, dum.

aş fuma

mi-aş fuma toţi plămânii doar pentru a afla ce nu a mers.

m-aş arunca în fiecare apa curgătoare într-o zi de iarnă doar pentru a afla ce a fost o secundă în sufletul tău.

dar tu nu mă laşi să mor, nu mă laşi nici să trăiesc. pleci, te întorci şi cântecul continuă în acelaşi fel.

şi te primesc cu răceală şi tu o dizolvi mereu şi după pleci, după tu pleci iar şi eu nu reuşesc nicicând să te gust în totalitate.

mi-aş fuma toți plămânii astăzi.

dar oricum nu ar conta.

Ea e Gina.

Gina, o fată din Iaşi cu un bagaj plin de o dorinţă: reuşita admiterii la Facultatea de Teatru din capitală.

O fată simplă, cu frică de Dumnezeu, crescută româneşte până în oase, cu un accent moldovenesc şi un zâmbet tâmp pe chip când vorbeşte la telefon cu el.

Ea e fata care a spus că viaţa mea e ciudată, că nu a avut niciodată o conversaţie cu o vegană, că nu a întâlnit nicicând o atee.

Ea o fată simplă, poate uşor banală cu prima probă a examenului astăzi peste câteva ore.

Ne-am întâlnit într-un hostel deşi eu nu trebuia să fiu într-un hostel şi nu plătisem pentru o cameră de fete.

Ne-am întâlnit aici şi ne-am vorbit. O mică distragere de la viaţa mea acum haotică.

Tipa cu frică de Dumnezeu care spunea tare şi clar că sexul o face fericită şi că fericirea nu e un păcat.

Femeia de 20 de ani cu o faţă tristă când gândeşte, nepăsătoare în faţa Colectiv-ului care se odihneşte în faţa hostelului cu un nume simplu.

Tipa care urăşte cicolata albă şi nu este fana Londrei care e imprimantă în fiecare bucăţică a acestui hostel.

Tipa cu alte 3 variante „în caz că nu intră”. Tipa care stă lângă gară în Iaşi şi a venit acum 3 zile pentru prima oară în Bucureşti şi încă e surprinsă de aglomeraţia lui care pe mine încă mă linişteşte până şi în orele de vârf într-o zi de luni.

Tipa cu o voce puţin dulce şi calmă pe care poate nu o voi mai vedea niciodată în această viaţă, tipa despre care mi-am pierdut prea repede interesul…dar eu mereu îmi pierd interesul repede.

Două femei, ambele de 20 de ani…cu vieţi trăite atât de diferit…

Încă de la prima secundă ceva mi-a spus că ea nu va reuşi…dar poate acesta era doar un mesaj pentru mine, nu pentru ea. Recunoscusem ceva deja aflat în mine în ea…şi poate ăsta e un semn, deşi niciuna dintre noi nu credem în semne.

Andreea
12 19 am

8 septembrie, vineri

Fuck, ziua de luni e foarte aproape…fuck, realitatea mă loveşte rău acum

12 20 am

sărăcie.

aş vrea să scriu despre el, dar nicodată nu am făcut-o. nu ştiu de unde să încep şi ce vreau să spun. 

câteodată cuvintele sunt sărace în a putea exprima genialitatea, umorul, complexitatea dulce a unei persoane. şi cuvintele sunt sărace acum.

poate e de ajuns acum să spun că parfumul lui încă a rămas pe pielea mea şi trebuie să fug acum acum.

Andreea pe fugă

Bucureşti

10 37 am

29 august 2017

am.

Am atât de multe de spus. Nu am mai scris aici de câteva zile, dar pare că a trecut o eternitate şi în acelaşi timp parcă au trecut doar secunde. Am multe de spus, multe lucruri colorate de împărtăşit, dar cunoscându-mă ştiu că probabil nu o voi face pentru că îmi place să scriu despre trecutul aproapiat.

Dar aceste lucruri sunt irelevante acum, jur! Am o întrebare mai importantă decât toate lucrurile din lume pe care vi le-aş putea împărtăşi: când e momentul să laşi o conexiune să fie doar o amintire şi când să îndrăzneşti să-ţi murdăreşti mâinile cu vopseaua colorată ale inimilor voastre şi puţină speranţă pentru viitor?

Nu există un răspuns general, ştiu. Ştiu că fiecare caz e unul special şi diferit. Nimic din prezent nu-mi va garanta un viitor aşa cum îmi doresc, ştiu. Dar cu toate acestea parcă vreau să arunce un cineva răspunsul pe care îl vreau…să nu fiu singura.

Şi uite aşa puţin timp într-o zi de duminică îţi schimbă complet viaţa. Câteva ore petrecute cu un om de a cărui existenţă nu aveam habar…m-au schimbat. Simţeam că înfloresc în momentele în care pe faţa lui zâmbete apăreau.

Vreau ca persoanele care vor citi acest articol să înţeleagă următoarele: nu a fost atracţie fizică, nu a fost, nu e îndrăgosteală, nu e iubire. E o conexiune greu de explicat în cuvinte, e o conexiune pe care artiştii au cumva. E cineva care mă poate înţelege şi pe care îl înţeleg mai mult decât este posibil omeneşte. Ştiu, pare fără sens. 

Mă simt săracă în cuvinte pentru că magia momentelor respective nu poate fi descrisă aşa. Nu are nevoie de cuvinte. Cuvintele o murdăresc, aşa că le-am spus degetelor mele să tacă.

Poate întrebarea mea e dacă preferi să laşi perfecţiunea unui moment în mintea ta sau îndrăzneşti să o rupi, să continui cu ea până ea dispare?

Simt că îmi e dor de sufletul lui, dar nici nu îl cunosc, dar nici nu contează.
Andreea.

9:57 pm

27 aug 2017, duminică