2 ani

Au trecut doi ani în care te-am ignorat, te-am urât, te-am iubit și te-am ignorat iar. Ai fost uneori singuru-mi confort, ai fost uneori o joacă și nicioadă nu ai fost o presiune. Mereu ai fost o rază  de entuziasm în ziua mea.

 

2 ani de Gânduri neclare. Cred că meriți un La mulți ani!

-A

Reclame

divorțez.

E primul divorț din viața mea…și nu am fost legată până acum alături de un bărbat.

– când folosești verbul legat gândindu-te la căsătorie nu sună prea bine, dar acel drum pentru mine este doar la început, poate unele convingeri se vor schimba, poate.-

E primul meu divorț și chiar așa se simte. O mare de hârtii de semnat…hârtii care vin cu un sentiment de eliberare greu de explicat în cuvinte. Nu vreau să dramatizez situația, nici nu e cazul…dar uneori doar nu te potrivești. Nu există compatibilitate la niciun nivel, nu îți mai iei nimic bun de acolo, nu simți că mai ești provocată, nu te mai simți acasă, nu te mai simți niciun pentru că nu îți mai pasă. Nu îți pasă suficient nici măcar cât să mai încerci o dată. Ai încercat de atât de multe ori, ai încercat și ai încercat și ai încercat, dar ai obosit rău. Ai obosit să mai fii acolo. Și ai decis să pleci.

Decizia nu a fost simplă. Ai stat cu ea luni de zile gândindu-te la cum ar fi bine să o faci, la ce înseamna asta pentru tine, pentru ei, pentru toți ceilalți, la cum va fi plecarea ta din care dintre toate pozițiile ocupate, la faptul că nu ai ajuns să te îndopi cu multă putere, la faptul că ei nu vor plânge după tine, la faptul că nu ai făcut nicio diferență și că ei te vor uita…la faptul că această decizie nu va fi oprită de nimeni pentru că nu le va păsa.

Ironic, nu? Dacă eram într-o altfel de relație eram plecată de mult timp, îmi spun. Dar nu sunt. Și nu am plecat. Și cum să plec când ăsta e doar începutul? Da, e toxic, e un mediu plin de ceartă, unde fiecare tânjește după o putere stupidă, da, mi-am urlat sufletul de multe ori prin texte lungi înșirând iar și iar că ar trebui să ne gândim la lucrurile esențiale și să facem într-un fel planuri de viitor…da, nu îmi place, nu mai stârnește nicio pasiune în mine șederea mea aici…dar vreau să dau vina pe început, vreau să dau vina pe începutul nostru. vreau să spun că acum ne formăm, vreau să spun că asta e partea plină de muncă și obstacole și după acest deal ne va aștepta un soare. vreau să spun că dezamăgirile mele legate de felul în care funcționăm sunt strict legate de viața personală. dar nu e așa. nu pot să mă mint. am încercat să o fac luni de zile, dar nu mi-a ieșit. nu mai sunt același om. și nu mai vreau asta. am un strop de speranță în mine pe undeva ascunsă, da. simt vinovăție că nu încerc și mai mult, da. cred că nu sunt eu suficient de bună, da. dar nu contează ce simt pentru că văd că aici nu pot să cresc, că de aici îmi iau doar rădăcini putrede care nu au niciun sens.

mă simt vinovată. încă nu am făcut niciun demers. aștept acel moment. dar înainte de asta mai am o încercare. nu am speranțe în ea, dar e felul meu de a fi împăcată, deși îmi știu prea bine decizia…voi divorța.

dar poate nu ar trebui să fac asta, nu?

Andreea încă încearcă să se mintă pe ea…dar nici la 20 de ani ei nu îi place minciuna și nu știe să se mintă nici măcar pe ea.

poate ar trebui să mai taie puțin din persoana ei, din egoul ei și să mai stea?

 

a așteptat atât de mult să își construiască o saltea și doar să se arunce pe ea, un plan bun, un plan b, un altceva care o va ocupa…și acum îl are, dar tot nu pot înțelege dumnezeule de ce ea nu sare…

V Day

Aveam furnicături în degete și în întreg corpul, ceea ce înseamnă doar un lucru: aveam, am nevoie să fiu aici.  Mi-am petrecut ziua relaxându-mă, dormind, mult ceai, prăjituri și poate prea multă mâncare chinezească. De două zile spun că voi face iar curățenie în casă, dar asta nu se prea întâmplă. Am fost ocupată: prea mult ceai, gătit, mâncat, lumânări parfumate și multe băi cu spumă. Sună bine. Așa a și fost. Am mai făcut și alte lucruri, m-am întâlnit cu anumite persoane, am făcut aia și cealaltă bla bla. Nu contează atât de mult ce fac în exterior sau ce văd ceilalți că fac. Nu mă interesează. Îmi place să stau cu mine. Îmi place să mă gândesc zeci de minute, ore întregi la mine și la ce vreau și la cine sunt. Poate sună obsesiv, dar eu găsesc totul revigorant.

E ironic puțin. Astăzi sunt mai mult decât bine pe când ieri ascultam prea multă Lana del Rey, stăteam în întuneric și eram al naibii de tristă fără niciun motiv. Ieri a fost o zi nașpa, dar dau vina pe hormonii veniți împreună cu sângele interminabil. O dată pe lună. Period. Period. Period. Astăzi sunt bine. Îmi aștept cina: mâncare chinezească ( a se observa angajamentul meu ), beau ceai, scriu aici deși nu știu dacă am ceva important de spus și mă tot gândesc să nu uit pastila.

E o zi ca oricare altă și la fel ca în orice altă zi eu mă pierd pe drumul meu în a fi o scriitoare și mă tot învârt în cerc încercând să mă găsesc. Dar sunt bine. Sunt optimistă după foarte mult timp și mușc lacom din pacea pe care o simt adesea când nu sunt, cum spune psihologul meu, maniacală și anxioasă. Sunt un copil pierdut pe drum și holy shit de mâine într-o lună fac 21 de ani.

Sunt optimistă după mult timp și e revigorant…și poate stupid pentru că realitatea îmi prezintă alte lucruri, dar cumva știu că voi fi bine orice ar fi.

Happy V Day!–A

a trecut mult timp…

2 ani. Au trecut 2 ani de când nu am mai auzit de tine. Nu mi-a prea păsat pentru că în mintea mea era același tip pe care îl aduceam la suprafață de fiecare dată când aveam ocazia când noi vorbeam.

Am greșit. Ai greșit. Nu știu care dintre noi a greșit mai mult, dar nici nu contează. Țin minte că ai plecat în grabă lăsându-mă din nou să suspin după trecut. Nu ai făcut-o frumos, dar nu contează.

Au trecut doi ani de când nu ne-am mai vorbit. A trecut mult timp, dar mi-ai scris într-o zi de noiembrie și imaginea ta pe telefonul meu mi-a schițat un zâmbet pe care îl credeam pierdut.

Ți-ai cerut scuze. Ai spus că îți pare rău și ai înconjurat propoziția respectivă prin carisma ta care îți este, jur, o ștampilă. A fost drăguț. A spus asta, în mai multe sau mai puține cuvinte, dar tu mi-ai spus că e normal și că te prinzi mai greu și că totul e doar neașteptat pentru că a trecut mult timp.

Săptămâna trecută m-ai sunat de două ori. Adevărat, eu te căutam inițial pentru că aveam nevoie de câteva informații profesionale sau poate doar de un pretext pentru a vorbi cu tine mai multe decât tipicul *La mulți ani!* urmat după iertarea noastră.

Am impresia că nu s-a terminat totul. Ai impresia că nu am terminat încă, dar oricum eu nu te voi mai căuta.

Bun venit pe blog, străine. Poate aceasta va fi prima și ultima oară când te voi menționa aici. Dar poate nu am terminat.

A trecut mult timp, nu?

 

3 octombrie

lindsay-lohan-mean-girls-october-3.jpg

Astăzi aleg să scriu. Aleg să scriu aici parcă fără un motiv conștient. Poate o fac pentru că…adevărul e că…nu am mai scris de prea mult timp cu adevărat.

Mi se învârt idei prin mintea mea liniștită și parcă sunt idei care ar forma articole mici…poate pentru că am explorat doar puțin tema…sau pentru că încă se simte inconfortabil să scriu.

S-au schimbat multe lucruri de la cel mai recent articol. Cred că e de bine. De fapt, m-am răzgândit, s-au schimbat puține lucruri, dar eu m-am schimbat mult. M-am schimbat mult din momentul în care am ajuns aici și în același timp pare că sunt fata aceea din Spania care e păstrată vie în trecut.

Sunt acasă aici. Am fost încă din prima clipă. Am fost acasă și când nu aveam cu adevărat o casă, un loc al meu aici. Această stare nu a fost niciodată legată de exterior.

Aș putea să vorbesc despre locul meu de muncă, despre ce învăț și unde, despre evenimente la care merg, despre colega mea de apartament, despre toate întâlnirile mele, prietenii reînviate, altele îngropate, despre București, despre acum și aici…dar lucrurile acestea par cumva mărunte.

Aș putea scrie despre cine am fost până la 20 de ani și ce s-a întâmplat, aș putea scrie despre 2017, dar aceste fețe ale trecutului par atât de departe de mine. Parcă aș trăi cu totul altă viață…și o fac acum într-un fel. Parcă aș fi renăscut, deși niciodată nu am murit.

Nu cred că știu să exprim în cuvinte sentimentele acelea liniștite, calde, calme pentru fiecare lucru din zi, pentru fiecare lucru care se întâmplă în jurul meu și fiecare lucru creat de mine.

Acum…mă simt distanțată de acest blog, parcă nu ar mai fi al meu, parcă toate articolele scrise anterior nici măcar nu îmi aparțin, dar o fac. Poate încă îi mai caut forme pentru un nou început. E neclar. El acum nu îmi este o prioritate, vom vedea ce se va întâmpla cu el.

 

Am ales să scriu. Am scris. Am scris despre nimic împletind cu el franjuri din mine.

E 3 octombrie. E ora 12 și 15 în această dimineață și în casă e cam frig. Dar e octombrie și e bine, e bine, bine rău de tot.

București, 00:16

-Andreea

 

 

 

poate nici el…

e un sentiment atât de ciudat să auzi melodia ta preferată de acum câţiva ani…simţi schimbarea, îţi aminteşti de trecut…nu ţi se mai potriveşte.
aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre el,

dar încă sunt o fraieră.

poate nici el nu o mai face, dar încă îl mai vreau,

dar încă sunt o fraieră.

Andreea 5:31 pm

10 sept 2017, dum.

Bucureşti

o prăjitură de adevăr?

Îl voi turna aici…pentru că adevărul e că nu am mai scris de foarte mult timp pe hârtie…

Nu am mai scris de mult timp, am dat vina pe jurnalul pe care îl am acum, cum că nu e foarte drăguţ şi nu mă motivează, dar adevărul e că am tot fugit de realitate înfulecând din nou şi din nou ca un câine flămând şi abandonat minciunile pe care ştiam că mi le spun.

Vorbind despre hrană, nu am mâncat suficient, nu am mâncat regulat, adevărul e că nu am mâncat mai deloc şi acesta lucru e trist şi deloc sănătos pentru mine.

Nu am dormit suficient şi cu siguranţă…nu am dormit bine.

Extenuarea fizică i-a dat startul celei fizice extrem de curând…şi epuizarea niciodată nu a avut gust bun.

23 august. Cea mai apropiată zi din trecut în care m-am hrănit bine, în care m-am tratat pe mine ca pe un om. A trecut ceva timp de atunci…

Ştiam adevărul în fiecare secundă, ştiam ce aveam nevoie să fac, dar cumva continuam să o iau pe drumul greşit doar pentru că în iluzia mea rezultatele arătau mai bine.

Am uitat să mă tratez ca pe un om pentru că m-am prins într-un cerc vicios de „banii sunt mai folositori acolo sau acolo”…deşi eu ştiam mai bine.

Epuizarea aceasta pe toate planurile m-a dus la momente în care să-mi doresc să mor de cele mai multe ori şi să vreau să mă arunc în faţa maşinilor şi uneori doar să renunţ la tot şi toate…şi să mă întorc în Spania, loc unde „mai bine”, unde rutina era instalată şi emoţiile mele erau stabile.

Vorbind despre emoţii…au fost puternice, extrem de puternice şi fiecare zi a fost atât de plină de ele, de dimineaţa până seara am fost într-o furtună de emoţii cu care ími mai împleteam degetele câteodată aici sau care răbufneau la telefon.

M-am plâns. Am îndepărtat câteva persoane. Nu am făcut cele mai bune impresii. Am reacţionat atipic.

M-am plâns…şi am plâns.

Am plâns de două ori. De două ori am simţit ca aceasta este momentul în care-mi bag picioarele în tot şi renunţ şi plec şi nu mă mai întorc.

Prima oară pe 4 septembrie, iar a doua oară în această seară de 9 septembrie. Am vrut să plâng în fiecare zi din cauza oboselii şi a stresului şi a căldurii şi a extenuării care devenise o parte din personalitatea mea, dar nu puteam, fizic eram secată de lacrimi, probabil din cauza dezhidratării.

Dar când am plâns, am făcut-o pentru fiecare secundă de oboseală fizică şi emoţională, de fiecare dată cu mama la telefon, de fiecare dată ea spunând lucruri frumoase şi eu plină de confuzie, de fiecare dată în acel parc al cărui nume niciodată nu l-am reţinut.

Nu m-am tratat ca pe o persoană, deşi psihic mi-am vorbit frumos, acţiunile nu mereu au arătat asta.

M-am bucurat de oameni, de locuri, de conversaţii, de experienţe, dar niciodată în totalitate, niciodată la adevărata valoare a acelor momente. Oamenii care m-au văzut din momentul în care am pus piciorul în această ţară au văzut doar o umbră de om transformându-se într-un schelet trist şi obosit.

Am plâns mult astăzi. Şi acum aş vrea să o fac, dar corpul meu e prea ocupat cu a fi moleşit de somn, nu poate. Las cerul să plângă pentru mine acum, să cureţe toată mizeria din drum, să cureţe totul, aşa cum înlăturase apa durerea îmbibată în pielea mea, în părul meu.

Merit mai mult decât mi-am oferit şi ştiu asta…şi ştiam asta, dar scuzam toate sacrificile în numele acelei prăjituri care era iluzia mea…care încă nu s-a îndeplinit. Prăjitura asta era formată din lucruri apărute în mintea mea în urmă cu ani şi ani şi lucruri descoperite săptămâna trecută, e o prăjitură mereu neterminată pe care şi dacă nu o mănânci îţi provoacă multe carii.

O prăjitură…pe care nu cred că o pot arunca definitiv la gunoi, dar pot să mă tratez şi o tratez altcumva…şi ştiu că lucrurile se vor schimba pentru că eu le voi schimba.

Poate ar trebui să simt ruşine sau repulsie, dar nu o fac. Am acţionat încercând ceva, mereu fiind flămândă după momente de strălucire, de altceva, de adrenalia aceea.

Sunt mândră de fiecare moment în care m-am ascultat cu adevărat şi am acţionat aşa cum simţeam, cum îmi doream şi aceste momente împreună cu restul au mers în maşinăria de analizat şi ce a fost bun s-a păstrat şi restul lucrurilor s-au aruncat.

Încercări nebune şi nebune după obiective albe, ah, cât de multe încercări.

Spusesem astăzi unor persoane că Bucureştiul mă face pe mine confuză, dar ştiam de fiecare dată că nu este adevărat…dar ei nu ştiau adevărul.

Nici acum nu îl ştiu pentru că nu mă citesc şi poate nu îl vor şti nicicând şi poate aşa trebuie să fie totul.

Andreea

10:28 pm

9 septembrie 2017, sâm.