explozie în sânge negru

Simt că îmi vor sări mâinile, că îmi va exploda inima și că sunt paralizată acum. Simt că o voi lua razna și că nu sunt bună de nimic pentru că sunt prinsă în greșelile trecutului și greșelile viitorul și ochii îmi sunt mânjiți de toate imperfecțiunile prezentului. E oribil și doare și nu știu ce ar trebui să fac.

Îmi port corpul într-un anume fel care exprimă doar emoții negative și stângăcie pentru că nu mai știu cum să am încredere, cum să mai fiu eu sau cine sunt eu. Simt că sunt prinsă în amintirea unui abuz care nici nu ar trebui să conteze și amintirea tuturor greșelilor și abuzurile venite în ultimii ani.

SImt că nu pot să respir și că voi exploda în fața laptopul care mă scoate din conștientizare de fiecare dată când am nevoie.

Nu știu cum să mă calmez acum. Am nevoie să respir, dar nu pot. 1,2,3…

Reclame

o fată în minciuni. regrete în abuz.

Prinsă. Închisă. Sufocată. Sunt sufocată în propriile minciuni, în minciunile pe care mi le spun mie, în minciunile pe care le arunc altora din frică, din ușurință.

Sunt închisă în castel minții mele care justifică lucrurile care nu au justificare sau sens. Sunt prinsă aici și nu mai există scăpare.

Minciuna care-mi vine în minte acum și care mă sugrumă cel mai adânc este cea care mă urmărește de ani de zile. Am făcut ceea ce am putut în acel moment. Minciuna aceasta este valabilă în fiecare aspect al vieții mele de ani de zile pentru a putea pune puțin zahăr peste adevărurile mult prea amare, dar când  vine vorba despre cel care m-a abuzat sexual când eram mică această minciună nu este de ajuns. Încă există în mine furie pentru acel moment care privit din punct de vedere rațional pare așa de puțin pentru că am reușit să plec înainte de un mai rău care poate nu s-ar fi întâmplat niciodată având în vedere persoana și ziua. Adică ar fi fost complicat să se întâmple asta și nimeni să nu intre peste noi. Deci am supraviețuit, am fugit.

Dar niciodată nu am simțit că am făcut suficient aunci. Parcă pentru o secundă am renunțat și mă învinovățesc de ani de zile pentru asta la nivel subconștiet. Niciodată nu am spus cu voce tare asta, că mă simt vinovată. Mereu era o ură când venea vorba de el. Niciodată nu am reușit să despic totul așa cum trebuia.

E parte din familie și poate de aceea nu am fost acasă în vacanțele de vară. Știam că își va face apariția. Mă tot ascund de el, dar parcă mă ascund de mine și totul e doar stupid.

 

Aș fi spus acum câteva săptămâni că el nu are control asupra mea, că am înțeles, că am învățat, că am trecut peste, că totul e doar o nefericită amintire și atât și că dramatizez prea mult și că nu a fost mare lucru, că nu a fost nimic grav, că exagerez. E o mutilare proprie a sentimentelor mele, a situației respective pe care o văd cu ochi diferiți mereu și mereu, dar vocea jignitoare asupra mea niciodată nu se oprește.

Am învățat că este vina femeilor când se întâmplă așa ceva, că au spus ceva greșit, că s-au îmbrăcat provocator, că arătau nu știu cum, că le place să fie să fie privite și admirate, că aia și aia și cealaltă. Dar eram un copil cu haine de copil și cu o naivitate până la cer. De ce hainele ar fi responsabile pentru ceva? De ce personalitatea mea ar cere așa ceva? De ce ochii mei ar spune altceva? De ce o persoană ar cere durere?

Poate am cerut durere pentru că eram un gunoi în fața mea indiferent de rezultatele mele strălucitoare. Poate eram un gunoi și subconștient mi-am atras mie asta, nu? Adică subconștientul atrage toate lucrurile în viața noastră. Poate faptul că m-am îngrășat, că am trecut prin bulimie și anorexie și mi-am privit corpul într-un mod distorsionat toată viața și încă o mai fac și niciodată nu sunt mulțumită cu el vine dinaintea lui. Poate eu mi-am făcut singură asta pentru că sunt un gunoi.

Sunt convinsă că el nici măcar nu își amintește, dar dracu să îl ia pentru că știa mai bine de atât. Eram îngropată în rozul meu și inocența mea stupidă, dar el era un adoleșcent, el știa mai bine.

De ce nu am știut și eu mai bine? De ce am fost un gunoi?

asumare, control.

Răni adânci sau lucruri superficiale. E ușor, e ușor să vorbesc despre ele, să mi le asum, să le transform într-o poezie până repetiția face povestea să fie rostită fără emoție. Dar nu pare corect și cu siguranță nu pare normal. Totul devine robotic, fără mine în poveste. Mă distanțez deși îmi arunc la vedere cele mai mari coșmaruri și emoții trăite, dar ele nu mai înseamnă nimic pentru mine și poate asta e creștere și depășire, dar în același timp totul pare atât de greșit în capul meu.

Vorbeam cu o prietenă care a început să fie plătită pentru ceea ce scrie dacă e greu. Am vrut să știu dacă se simte greu să îți asumi riscul de a-ți lipi fața de ceea ce scrii. Pare un joc mult prea periculos de zaruri. Fiecare succes și fiecare înfrângere devine parte din brand-ul tău, din cum te văd ceilalți. Pare că se duce urma de umanitate în dezvăluirea ta. De aceea încă sunt o anonimă aici.

Cred că îmi e teamă de reacția celor care mă cunosc, celor care știu despre cine scriu, celor despre care am scris. E un sentiment plăcut când oamenii se pot simți aproape de ceea ce dezvălui pe un ecran care obișnuia să fie alb, când se regăsesc în puricii care obișnuiau să fie ciorne, dar pare periculos de greu când își dau seama din detalii că despre ei este vorba.

Să-mi spun numele și să-mi pun fața pe ceea ce scriu pare puțin stupid. Vreau ca oamenii care mă citesc să mă citească pentru ceea ce scriu, nu pentru că sunt oameni pe care i-am uitat acum o viață și doresc să știe ce se mai întâmplă în viața mea. Dar asta pare doar o scuză stupidă pentru a nu lăsa totul la vedere, parcă îmi e frică de ce va urma, de lucrurile pline de imperfecțiuni de aici, de cum ele mă pot trage în jos peste doi ani.

Nu știu. Nu vreau să încep să-mi cenzurez sentimentele față de familie, față de alți oameni aici. Ar fi o trădare realizată chiar de mine pentru că la finalul zilei îmi place să scriu despre toate acestea, cumva la finalul zilei ăsta pare a fi stilul meu. Și nu vreau să încep să postez altceva aici sau oriunde aș începe să scriu public doar pentru că oamenii care mă citesc îmi cunosc familia sau apropiații sau pe mine. Nu vreau ca nimeni să-mi pun față peste scriu, să citească totul cu imaginea mea în minte. Vreau să citească pentru ei cu ei în minte. Și nu vreau și nu voi vrea niciodată să fie familia mea amestecată în altceva.

Poate sunt doar scuze care au sens pentru mine acum și mereu au avut. Poate e nevoie să schimb ceva și să iau un risc mai mare în viața mea pentru a ajunge să pot scrie cu adevărat.

Poate doar mă cred prea importantă. Cred că asta e.

I: https://modalpoint.com/3144-2/brand-control-2/

amorțită în explozie.

Nu știu cum să încep acest articol. Nu știu ce vreau să spun. Nu știu cum vreau să-l termin.

Am nevoie să alerg o planetă întreagă și puțin mai mult pentru a ajunge pe cel mai înalt munte și pentru a-mi striga toți monștrii din cap până vor dispărea din ființa mea.

Astăzi a fost o zi ciudată tare. Inițial am asociat-o cu puținele ore de somn și deși e adevărat că sub 7 ore nu funcționez normal și sunt obosită, nu asta m-a ținut într-o bulă de melodi lansate la începutul liceului meu și starea permanentă de oboseală goală.

Pot să simt stresul îmbibându-se în pielea mea, pot să simt cum crgulă în venele mele și nu îmi permite să  respir lăsându-mă sufocată în propria mea minte.

Sunt foarte agitată și am multe lucruri de terminat și inima îmi bate prea tare și simt că mă pierd din nou și că nu mai știu cine sunt pentru că din nou variantele mele de acum un an și de doi ani ies la suprafață pentru că totul se mișcă prea repede și doar vreau vată pe băt și să fiu capabilă să respir pentru ddouă secunde.

Send help.

 

 

jurnal de călător

Simt că sunt înecată de idei pe care vreau să le arunc în lume. Totuși niciuna nu sună așa de bine când arunc literele pe ecran, niciuna nu merită suficient, dar poate că totul vine din ideea că eu nu merit să vorbesc, din nevoia interminabilă de a-mi cere scuze pentru imperfecțiune, pentru felul meu de a scrie fără a mă corecta pentru că sunt prinsă în moment, pentru ideile nu prea bune, pentru minutele pierdute ale altora.

Aici e doar o pânză electronică din care înceerc să fac un ceva. E locul în care tot arunc vopsea încercând să-mi dau seama culorile și felul pânzei și dacă îmi place rozul permanent rămas pe vârfurile degetelor mele.

Poate ar trebui să-mi cer scuze pentru că nu sunt doar eu aici, dar sunt aici pentru a încerca. Sunt o călătoare virtuală fără o identitate completă care încearcă să devină ceva fără o definiție acum.

Călătorie poate fără rost, poate fără sunet pentru a ajunge la plaja destinației fără nisip.

Scrisoare către Univers

Vreau să cred, îmi place să cred că

M-am născut pentru a scrie. Simt finețea și furnicăturile care aleargă maratoane de dorință în întreg corpul meu și îmi dansează în degete. Vreau să cred că voi învăța să scriu povești care să dăinuie pentru o eternitate, totuși acum cuvintele amețesc un vârtej în mintea mea.

Aici e rugăciunea mea pentru tine, Universule:

Deja mă cunoști. Deja îmi știi mintea tulmentată și știi ce îmi doresc eu cel mai tare. Știi și lucrurile pe care eu încă nu le-am descoperit, lucrurile care nu s-au întâmplat. Îmi știi toate straturile. Știi pentru ce mă rog în visele mele și la ce visez cu ochii deschiși mai bine decât mine, dar aici îți trântesc aluatul ideilor mele.

 

Iubire

Îmi doresc iubire sfântă. Îmi doresc înțelegere în iubire, respect și compasiune, limite depășite, struguri de pasiune, un ocean de suport, adrenalină în doze sfinte. Dragoste nemărginită venită dintr-un infinit de suflete de înger. Cel mai mult îmi doresc îmbrățisări prin care să fiu eu așa cum sunt, îmbrățisări pline de confort și protecție. Îmi doresc relații de orice fel care să facă fericită. Îmi doresc iubire. Doresc să ofer iubire.

Vreau să pot să alin pe cineva, vreau să pot ajuta, să pot încuraja, vreau să ofer ceaiuri în miez de noapte și pupici pe obraji. Vreau să pot, să mă pot dărui întreagă în momente oamenilor care mi pot dărui mie. Vreau relații în care să îmi pese și să le pese.

 

Succes

Mereu am văzut fața succesului îmbibată în carieră, sub forma carierei să spun mai exact. Alinarea sufletului meu încă tulburat vine din dragostea primită și mai ales din dragostea oferită, dar împlinirea mea vine din muncă, din multă muncă și zile ocupate pline de obstacole depășite și de ajutor oferit, pline de progres și pași înainte și înapoi.

Vreau să-mi fermeci degetele pentru a putea scrie o viață întreagă. Vreau să mă înveți să prind curajul pentru a urma toate artele care îmi stau în vârful minții și înauntrul sufletului meu de ani de zile. Vreau să mă arunc în întreaga artă fără să clipesc și să-mi obosesc corpul, relaxându-mi așa mintea.

Sine

Vreau să-mi învârt obiectivele pe degete precum inelele, dar iubirea și încrederea și entuziasmul să vină și din mine.


 

Orice aș vrea, orice încă nu am curajul de a arunca aici, oferă-mi mereu lucrurile de care am nevoie și lasă-mă să dansez prin cine sunt pentru o eternitate.

 

_o ciornă proastă și plină de frici și cuvinte nespuse_

medicament înainte de vreme

Ai iubit pe cineva atât de mult încât să simți că îți va exploda inima, că va crăpa și se va vărsa peste tot cu toată iubirea profundă pe care o simți?

Ai iubit pe cineva atât de mult încât ai avut momente în care plângeai doar gândindu-te că persoana respectiva va muri?  Pare că deja știi cât te multă și copleșitoare durere vei simți când va fi timpul și cumva tot iei din ea de fiecare dată când acel gând îți apare în minte și doar plângi și te doare și plângi, plângi, plângi. E ca un medicament luat înainte de vreme, ca un medicament fără efect, un medicament care îți străbate întreg corpul, care te amețește și te slăbește și te umple de bunătate și recunoștință în același timp.

Doar gândul morții tale mă face să plâng. Și plâng de dor, de vinovăție, plâng privind imaginea vieții fără tine, plând din și pentru iubire.

Ai iubit pe cineva atât de mult încât simți că moartea persoanei te va schimba complet?

Ai iubit pe cineva atât de mult încât nicio metaforă nu pare suficientă pentru a ilustra puterea dinăuntrul iubirii, forța, intensitatea.

Ai iubit pe cineva cu adevărat?