gandurile ei neclare.

Andreea.

4:44 pm

9 august, miercuri

2017, Q de la O

Anunțuri

Quintanar.

Vreau să mi te amintesc mereu aşa cum eşti în noaptea aceasta.

Vreau să mi-l amintesc pe Valentin şi felul lui de a fi. E stângaci prin definiţie. Îşi foloseşte mâna stânga, dar este şi un mare împiedicat, un împiedicat puţin trist care lucrează la cafeneaua unchiului său, cafenea care este în stânga blocului care-mi găzduieşte apartamentul şi fiinţa.

Pisica aceea care pare să tranverseze mereu şoseaua la ore târzi.

Cred că îţi ador, îți iubesc mult, cel mai mult agitaţia de luni seara. Mi se pare fascinantă. 

Oh, melodia mea preferată îmi umple urechile de fericire în timp ce jonglez cu ale mele cuvinte aici. Stau la geam, las aerul să-mi respire pielea, ascult muzică şi scriu. Jur că aş putea petrece toată viaţa aşa…scriind.

Revenind la tine, iubite oraş, la agitaţia ta de luni pentru a fi mai exacţi…E glorioasă. E sinceră. E fericire. Fericire pe feţele oamenilor parcă deloc grăbiţi spre un mâine. E cea mai fericită, gălăgioasă zi din săptămână şi asta îmi mângăie pielea în feluri atât de pure. 

Îi spusesem lui astăzi că nu îți pot înțelege oamenii care ador să consume churros cu multă cafea. I-am spus c…

Doamne, ochii mei au înregistrat ceva atât de pur. Fericirea unui copil care este alergat de proprietarul cafenelei, care a fost alergat. Râsul lui pur şi drăgălaş. Copilul încă îşi plimbă picioare prea repede lasând în urma lui praf de secunde. Tot aleargă şi aleargă. O sursă infinită de energie şi bunătate. 

Revenind…churros şi multă cafea. I-am spus că probabil oamenii se întors şi din nou la această combinaţie datorita simplităţii acesteia, datorită sentimentelor care vin cu acţiunea aceasta.

Dar nu asta contează. Nu asta te reprezintă la ora aceasta.

Copilul luat pe sus şi învârtit.

Tipa de pe bicicletă care îşi golea mintea şi îşi lăsa privirea pe clădirea roz din faţa mea.

Cele două bătrâne care au trecut sprinjinindu-se una de cealaltă.

Răcoarea ta!!!

Maşinile care mai trec pe aici parcă pierdute, dar opresc la bancomatul de la picioarele mele.

Cele două singure stele pe care le pot observa.

Culoarea cerului tău.

Accentul lor mai dulce decât mierea.

Copilul plecând cu părinţii lui, luând colțul cu brațele fluturându-se în sus.

Umbrele din camera mea.

Eu dansând pe melodiile acelea.

Iubirea incredibil de mare pentru umbra mea.

Paşii mărunți a celor doi bărbați care s-au intersectat.

Leagănul tău superb din parc, acela care-mi sărută spatele dimineaţa şi seara când eu mă las fascinată de măreţia ta.

Ceasul bisericii aproape de mine care luminează atât de pur.

Vreau să revăd în viitor cum încă e deschisă cafeneaua deşi e 12:39.

Vreau să-mi amintesc nu foarte clar cum au reuşit să-mi furi inima.

Vreau să-mi amintesc toate dățile în care pictam noaptea.

Picioarele mele pe podeaua puțin caldă, puțin rece.

Faptul că stau la geamul tău liberă de haine şi prejudecăți.

Vreau să-mi amintesc liniştea ta.

Vreau să nu te părăsesc uneori, dar alteori simt la urechi cum mă strigă lumea aceasta mare şi încă atât de misteroasă.

Cerul tău…am mai spus că sunt îndrăgostită de culorile lui care în fiecare zi sunt unice şi plăcute şi-mi mângăie inima.

Am atât de multe pentru care să-ţi mulțumesc, am atât de multe lucruri pe care vreau să mi le amintesc…dar nu e sfârşitul încă.

Pentru acum, îți voi inhala liniştea şi îţi voi respira răcoarea. 

Îţi mulțumesc pentru că eşti, Quintanar de la Orden!

-Andreea.

25 iulie 2017, marţi.

12:45 am.
12:53 Orice fraier poate găsi artă în oraşele mari şi pline de zgomot, dar eu am găsit artă în tine, deşi de la distanţă tu nu aveai farmec.

1:00 am sau poate orice fraier găseşte frumuseţe, artă, bucurie, linişte, sănătate în tine şi dacă e aşa eu sunt cea mai mare fraieră din lume acum!

ruj sub unghii

Ieri mi-ai distrus rujul preferat. Era vişiniu. Ba nu, era mov, devenise mov pentru că îl aveam de mult, mult timp. Expirase.

Dar deşi ştiam că îl voi arunca parcă nu îmi doream să îl pierd. Nu sunt materialistă, dar rujul acela a văzut aşa de multe momente din viața mea. Aşa că am făcut ce fac mai bine, l-am pus pe hârtie în jurnal în diverse forme, dar la un moment dat mi s-a rupt în mână şi cumva peste puțin mtimp întreaga mea mână era doar un dulce mov.

Şi mi-a rămas sub unghii. Roz, roşu, mov. Mi-a rămas sub unghiile şi pe lateral. Nu a ştiut să dispară oricât de mult eu încercam.

Mergeam spre balcon şi cumva, din întâmplare pe holul meu lung şi întunecat mi-am zărit mâinile. Roz, roşu, mov.

Roz, roşu, mov. Culoare, emoție, totul şi nimic. Un curcubeu de dulce şi un mare nimic.

Parcă-mi aduc aminte de sentimenele pentru tine. Doar timpul le va şterge.

 

-A.

nu sunt pregătită…sau sunt?(9/42)

*

nu pot să dorm 

şi nu pot să mai adorm…

e trecut de ora 1…de fapt, era

acum e 6 dimineața…şi tot nu pot adormi din nou

poate e pentru că astăzi e o zi importantă pentru mine…foarte importantă

dar ştiu că ar trebui să fie doar una banală…

am mai făcut acest lucru…deee 9 ori, dacă am numărat bine, nu ştiu e târziu…well, târziu pentru mine şi devreme pentru oamenii care se pregătesc să îşi înceapă ziua, pentru soarele care e pregătit să sărute cerul…ah, pregătit…

da, despre acest lucru am dorit să vorbesc inițial, wait a sec, am nevoie să-mi culeg gândurile dintr-un jurnal şi să-mi aprind țigara…aşa, ce spuneam?
„nici măcar nu mă mai întreb dacă sunt pregătită pentru ceva anume pentru că de cele mai multe ori nu cred că sunt sută la sută, de multe ori simt că nu stăpânesc nimic, că nu am niciun fel de control şi alteori…alteori viața îmi aruncă obstacole şi posibilități în locurile mele de joacă pe care presupuneam, ‘ştiam’ că le voi găsi aşa cum le-am lăsat.

asta nu înseamnă că nu mai e nevoie să mă pregătesc. mereu o fac, mereu o voi face, dar am renunțat la obiceiul toxic de a mă întreba…pentru că de cele mai multe ori, indiferent de răspuns, mă vizita anxietatea.”

dacă în fiecare dimineață îți verifici starea de spirit, cel mai probabil mintea ta va găsi motive pentru a te ține în pat…am învățat acest lucru în această perioadă interminabilă de explorare a depresiei mele. am încetat să mă întreb. prima întrebare pentru mine este acum: „pentru ce eşti astăzi recunoscătoare?”.

am încetat să mă întreb şi acum e mai bine.

de ce scriu acest articol? ah, da pentru că astăzi se întâmplă o chestie care trebuie să se întâmple ieri şi e importantă şi încerc să opresc scenariile din mintea mea şi să-mi ignor fiecare os din corp care strigă că nu sunt pregătită. de ce? pentru că dorința este prea mare şi pentru că e atât de minunat să îți doreşti lucruri.

cre’ că am nevoie de somn

-A.

şi el şi eu şi tu şi el (8/42)

şi el a murit într-o zi de luni la o oră prea devreme în dimineață şi în şocul acestei veşti…tot ce pot face este să mă întreb
să mă întreb cui i-a spus ultimul ‘te iubesc’, când a simțit adrenalina în vene cu adevărat, din câte buze s-a înfructat înainte ca al lui corp să devină rece…dacă a durut când a plecat, dacă a urlat, 

dacă a trăit cu adevărat, 

dacă a iubit cu pasiune

dacă a simțit în viața lui mai mult decât amărăciune…

Oare…eu trăiesc? 

Oare tu trăieşti…

oare noi trăim cu adevărat?

-A.