înţeleg.

şi ultimul cuvânt pe care i l-am spus a fost „înţeleg”…de parcă ştiam în acel moment cu siguranţă, claritate că mâine noi nu vom mai fi, de parcă puteam simţi asta până oase şi tot îl puteam privi în ochii aceia castanii cerând parcă încă o secundă cât o eternitate.

poate ar trebui să spun cel mai recent cuvânt, nu ultimul pentru că noi nicicând nu avem finalitate.

înţeleg.

Andreea

6:38 am

17 august 2017, joi.

mă întrebase. acum eu întreb.

mă întrebase ceva amuzant când ne-am văzut. cumva printre sutele de cuvinte, i-am spus despre acest blog, că am scris despre el şi aici. nu mai ştiu exact cum am spus-o, dar nu contează. 

m-a întrebat ce spun oamenii despre el. nu mai ţin minte care a fost răspunsul meu.

e ciudat să-ţi dai cu părerea despre cineva pe care nu îl cunoşti decât prin cuvintele unei persoane aruncate pe Internet.

aş putea înşira aici articolele în care am scris despre el…dar aş rupe misterul. nu fiecare el se referă la el, nu fiecare articol despre gustul trandafirilui în gura mea amorţită este despre el. 

vreau atât de puternic să explic fiecare articol şi în acelaşi timp nu îmi doresc absolut deloc să fac asta.

aş vrea tare mult să citesc multe comentarii în care să se afle articolul sau articolele în care credeţi că l-aţi zărit şi părerea formată.

mi-ar plăcea tare mult să vă cunosc opiniile. 

poate i le spune cândva, poate niciodată, dar nu contează asta.

Andreea.

8:59 am

15 august 2017, marţi.

ştiu că îmi va fi.

îmi va fi dor, ştiu că îmi va fi.

îmi va fi dor să-mi aşez bărbia pe umărul drept şi să-mi las privirea fermecată.

îmi va fi dor să-mi întind gâtul până doare şi să-mi hrănesc ochii cu cer.

lanţurile care sunt trase la ora 1 în dimineaţă care strigă tare că ziua s-a terminat.

lanţurile care completează liniştea la 6 jumătate şi-mi schiţează imaginiri multe în cap.

oamenii. toţi oamenii din cafenele pe care i-am uitat.

orele 6-10 când lucrurile se mişcă atât de lin.

apartamentul acesta uriaş care găzduieşte întreaga mea personalitate.

blocul care îmi simtea paşii de dans până de curând şi cărămida lui la vedere care e mereu atât de frumoasă.

cerul atât de senin care mă umple de calm şi fericire până când încep să râd.

oamenii care se trezesc în zilele de duminică la 7 pentru a profita de ziua aceasta şi cei care se trezesc pentru a pedala.

obiceiul celor de la ambulanţă de a sta la cafeneaua din stânga mea în fiecare dimineaţă fără excepţie.

arhitectura care-mi încântă ochii şi pentru care cuvintele sunt doar ieftine.

sunetul linguriţelor în ceaşti.

faptul că noaptea de luni e cea mai gălăgioasă.

toate lucrurile micuţe de aici.

toate lucrurile mari de aici.

îmi va fi dor, ştiu că îmi va fi.

sunt aşa o romantică pentru locuri.

8:24 am

14 august 2017, luni

Q de la O

un „mulţumesc”

Cred că vreau doar să îi mulţumesc ei pentru că mi-a amintit de puterea de a ne adapta, că noi ca oameni facem mereu asta şi în special pentru că mi-a amintit de puterea mea de a mă adapta.

Am găsit confort în gândul acesta. Aşa că doar…

Mulţumesc!
Andreea

9:01 pm

Duminică, 13 august 2017

lejeritate. 

cred că ar trebui să mă sperie…şi uneori o face. 

felul meu de a-mi vorbi sufletul, de a-mi lăsa demonii la vedere, felul meu de a-i purta ca pe florile unei coroane mari.

vorbesc uşor despre lucrurile din mintea mea…parcă aş vorbi despre culoarea ochilor mei. vorbesc deschis cu oricine. câteodată mă gândesc eu că ‘prea deschis’. 

am tot crezut că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poţi face în viaţă este să laşi alte persoane să te vadă pe tine cu adevărat, suflet, cicatrici, oase, gânduri parcă pierdute ce te fac să te pierzi. să te laşi văzut în întregime. doar aşa poți atinge alte suflete. asta pare să fie singura moştenire a sufletului nostru…fărâme din el în alte persoane. singura moştenire adevărată.

vom muri. deşi mama spune mereu „Doamne fereşte!” de parcă asta m-ar feri de moarte, este doar adevărul. este una dintre cele două certitudini în viaţă. 

vom muri şi râsul nostru se va auzi doar în filmuleţe şi ochii noştri vor străluci doar în poze. nimeni nu va mai simţi pielea noastră, nimeni nu ne va mai atinge chipul, nimeni nu ne va mai trăi pentru că noi am murit. şi e logic şi e adevărat.

revenind…nu cred că ofer prea multe bucăţi din mine. cred că sunt doar sinceră cu mine şi ceilalţi. poate dau prea multe detalii decât alţii sunt pregătiţi să audă, poate îmi las sufletul la vedere şi persoana respectivă îl ignoră. dar nu mă deranjează. unele persoane îmi spun că sunt naivă sau inocentă sau proastă, dar mie tot nu mi se schimbă părerea. sinceritatea face lucrurile mai clare, mai bune. ăsta e suflerul meu până la urmă, într-o continuă nebună schimbare la fel ca propria-mi viaţă şi nu îmi este ruşine cu el.

cred că ar trebui să mă sperie…şi uneori o face. libertatea, lejeritatea mea de exprimare…uneori o face pentru că nu mă simt vulnerabilă. de cele mai multe ori, mă simt puternică, dar am început să nu mă mai simt nicicum.

dar nu asta mă sperie uneori…ci lipsa de vulnerabilitate în viaţa mea. vreau să mă simt vulnerabilă. am uitat când m-am simţit ultima oară aşa. nu mă simt invincibilă, puternică mereu, chiar nu o fac…doar că am uitat cum se simte vulnerabilitatea.

Andreea

8:41 pm

sâm, 12 august 2017