ziua2.

Scriu despre ea fiind în ziua 3…ziua 3 e foarte ciudată şi are un gust pe care îl recunosc, dar vreau să îl îngrop pentru că ştiu cum acţionează când dau drumul lanţurilor.

Ziua2…a început puțin stângaci…puţin târziu. După ce părăsisem apartamentul am început să găsesc puţin calm prin meditaţie. Herăstrăul a ajutat. Cismigiul a ajutat şi el mai târziu prin arta pe care o lăsa resfirată de parcă ar fi frunzele unor copaci într-o zi de toamnă.

Meditaţie, muzică fericită, teatru, fotografii din alte timpuri, maşini de epocă şi ochi plini de speranţă peste tot.

A trecut repede…uitându-mă la ea acum.

Nici ieri nu am renunţat la dependenţa mea de cafea…care a apărut în acelaşi timp cu mutarea.

Am fost plecată toată ziua…cumva să o evit pe ea. Am reuşit.

Noaptea a plâns pe pielea mea mult până am ajuns acasă, dar asta nu a fost o problemă, deşi alergam prin ea.

Când am ajuns acasă am fost ţinută în uşă fiind indirect făcută cu o curvă pentru că şi ieri şi astăzi am ajuns târziu(22 si puţin). Nu mi-a păsat, am ascultat ce avea de spus…până la urmă nu stau într-un bloc oarecare.

Mă ajută să ştiu că totul e doar pentru acum…că octombrie mă va prinde în alt loc, cu alţi oameni, un loc în care să fiu liberă să fiu eu fără să simt ochi aţintiţi pe mine.

Înainte ca noaptea să se încheie am primit o doză mare de bunătate care m-a întristat pentru că semăna cu milă, pentru că părea prea multă…nici eu nu ştiu, dar m-a întristat.

Oamenii pleacă dacă sunt prea mult şi oamenii pleacă dacă sunt prea puţin…şi niciodată nimeni nu m-a văzut ca un echilibru…deci toţi au plecat şi toţi vor pleca.

Dar acum…nimeni nu pleacă şi am nevoie de singurătate. Timpul doar cu mine parcă nu e niciodată de ajuns…deşi ieri a însemnat întreaga zi.

Ziua3 e ciudată…se poate simţi asta în felul în care am descris ziua de ieri.

Duminica, Bucureştiul mi-a amintit din nou de ce l-am ales, ce m-a atras aici…mi-am confirmat că am ales bine…astăzi totul e irelevant şi stupid iar.

Zilele parcă aleargă spre mine şi eu tot încerc să fug de ele…dar nimeni nu a reuşit să evadeze de marele timp…la finalul zilei şi nici eu nu voi reuşi.

Pot să renunţ la toate acum? Pot?
Andreea

11 56 am

4 sept 2017

Anunțuri

de la un sentiment la o decizie

de ce te mai vreau? 

de ce te mai simt?

de ce astăzi ţi-am strigat numele în minte în timp ce corpul meu se înfructa din amintirile cu un el?

de ce încă mai depun efort?

de ce încă mai eşti o persoană pe care o vreau în viaţa mea?

poate întrebarea potrivită e: „de ce mai îmi pasă…?”

şi adevărul e că nu am răspuns clar. adevărul e că…nu ştiu.

poate eşti una dintre persoanele acelea despre care se vorbeşte, una dintre persoanele pe care nu le vei uita nicicând, o persoană p(a se citi că am fost întreruptă de colega mea de cameră)…o persoană pentru care mereu voi avea un loc special…nici nu pot termina fraza, mă face să vomit.

adevărul e că îmi pasă de tine doar când apari…bine că nu apari des, căldura şi ploile şi o combinaţie tâmpită de sentimente m-ar termina. 

eşti o problemă de care îmi place, o distragere uşoară, când o las puternică…o distragere de la problemele şi subiectele importante ale vieţii…eşti o problemă comestibilă şi nu eşti o problemă absolut deloc.

eşti doar acolo, undeva într-o cutie în mintea mea…dar cred că te voi scoate şi te voi arunca doar pentru că în acest moment răspunzi greu la mesaje şi asta e enervant.

şi cumva ăsta e doar un articol care a pornit de la un gând care s-a transformat în sentiment…şi acum a ajuns o decizie.

mă plictisesc uşor de toţi şi cred că m-am plictisit şi de tine.
pentru ultima oară, 

Andreea
11 06 pm

3 sept, 2017, duminică

Ploaia te va şterge din mine la fel cum a şters urmele oamenilor de pe străzi. poate mai repede.

11 07

imprimate în piele

sunt bântuită de amintirile pe care le am cu el pe aceste străzi, în acest parc. intru aici şi pot vedea clar cum am păşit pe acele trepte, cum ne învârteam în cerc doar pentru a nu pleca, unde am stat şi despre ce am discutat în acel moment. 

am intrat în acest parc pentru prima oară după ce ne văzusem…şi am putut retrăi totul cu un fior…parcă totul îmi e scris în piele şi adevărul e că nu ştiu dacă acest lucru mă încântă sau nu.

sper să nu-mi mânjesc bucăţi din suflet, de timp în locuri importante pentru mine cu acel el, cel problematic. ne-am mânjit într-o cafenea stupidă dintr-un stupid mall, dar nu ne-am urlat dureri şi nu ne-am sărutat răni pe băncile care ascund poveşti, printre copaci, prin natură. ne-am respirat într-un loc simplu cu aer condiţionat care nu prea contează.

nu cred că voi putea să fug de amintirile mele, dar nici nu vreau. m-am obişnuit să trăiesc deja cu fiecare dintre ea pe care o am încă de la începutul idilei mele cu acest oraş uşor romantic…poate doar când e scufundat în artă.
cred că ar trebui să-i mulţumesc pentru amintiri, dar nu mai am cui să-i mulţumesc…chiar dacă au trecut doar zile.
Andreea.

6 33 pm

Du, 3 sept 2017

îngheţată.

Am uitat deja cât de multe discuţii toxice, sfaturi proaste am auzit venite de la părinţi către copii cel mai probabil ai lor. Am auzit, nu am fost mirată, am fost dezgustată uitându-mă la ce se întâmplă în prezent şi la daunele care vor influenţa viitorul.

În timp ce scriam ultimele cuvinte din fraza anterioară, un domn s-a aşezat lângă mine pe bancă.

Revenind, am auzit multe, multe şi proaste, dar le-am uitat.

Acum e uşor să scriu despre scena care s-a întâmplat în stânga mea acum câteva minuţele. Încă nu ştiu ce să cred despre ea.

Copilul: -” Pot gusta şi eu din îngheţata ta?”

Mama(presupunem):-„Nu. Uite cât mai ai din a ta! De ce ai spus că vrei de asta când vrei de la mine?”

Mi se pare trist că uneori trebuie să cerem permisiune pentru a încerca un lucru nou. Vorbesc la modul general, unde nu încălcăm intimitatea altei persoane. E o discuţie lungă în mintea mea.

Dar mă întorc la scena aceasta…pot vedea cum mama are o anumită dreptate când spune lucrurile de mai…(după o pauză lungă, lungă) sus…fiecare acţiune are consecinţe…băiatul a ales deja…dar sunt mai multe lucruri pe care nu le văd cu adevărat…

Nu cred că ar trebui să rămânem în anumite locuri, situaţii care nu ne mai sunt benefice pentru că deşi le-am ales la un moment dat cu speranţă, noi ne schimbăm, în cazurile bune, noi evoluăm…şi câteodată e nevoie să ne ajustăm mediul în funcţie de noi…când acesta nu ne mai satisface. Aşa că „uite cât mai ai din a ta!”  nu e scuză bună.

Uneori nici măcar nu e vorba de ceva care se simte ca o închisoare, cât e despre o curiozitate născută recent pentru altceva…şi curiozitatea nu trebuie pedepsită nicicând.

Doar pentru că am ales ceva…nu ar trebui să însemne că toate celelalte variante ne sunt interzise…

Aş putea comenta despre ceea ce gândesc eu despre mama respectivă, dar adevărul e că nu o cunosc şi nici măcar nu cunosc situaţia care s-a petrecut atât de aproape de mine pentru că nu cunosc factorii care au modelat-o aşa. Am auzit cioburi de conversaţie, multe limite subconştiente…dar la finalul zilei, nu am auzit nimic.

Cred că vreau o altă îngheţată…dar ar trebui să…dar vreau o altă îngheţată.

Andreea

2 11 pm

3 sept, 2017, d.

ziua1.

A fost mult pentru mine, a fost prea mult. 

A avut un început bun, dar a devenit din ce în ce mai obositoare, mai grea. 

Partea introvertită din mine plânge mult, a plâns mult ieri.

Ore în şir pline de poveştile ei…a fost doar prea mult.

Simţeam cum intră uşor sub pielea mea, în vene depresia…simţeam reîntoarcerea…puteam să o gust.

Aş spune că a plecat, dar ştiu că nu a făcut-o. Dar a plecat pentru puţin. Şi asta e bine.

M-am surprins noaptea trecută dorind să creez anumite aparenţe. Nu ştiu de ce. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în acel moment, dar am creat ceva, un ceva care nu era eu până la urmă. Poate am făcut-o în urma poveştilor ei.

Îmi povestea despre cum tot succesul din viaţa profesională „nu merită”. E singură acum. Fără nicio rudă, fără familie, doar cu prieteni care au până la urmă vieţile lor. E singură. Poate puţin izolată…şi eu tocmai ieri m-am mutat cu ea.

Tânjesc după mai mult timp cu mine, tânjesc după libertatea de a locui singură…vreau să plec de aici. Îmi e dor să locuiesc singură. Am menţionat că i-am scris lui fix când ea îmi povestea despre singurătate? Măcar el a făcut-o înaintea mea săptămâna aceasta…de parcă acest lucru ar avea cu adevărat o relevanţă pentru ceva, altceva decât ego-ul pe care îl alimentez haotic…la fel cum fac şi cu al meu corp.

Nu mă simt acasă aici, deşi plătesc pentru acest loc. Dar e doar ziua 2 până la urmă…nu? Trebuie să îmi acord timp….daa, nici eu nu cred asta, dar e okay, e irelevant.

Ieri a fost prea mult pentru mine….mi-am stricat jumătate dintre hainele mele, m-am lăsat prinsă în poveşti idioate din vinovăţie financiară, nu cred că am mâncat, sincer…dar nu totul a avut o urmă de stricat…seara m-am lăsat învăluită în artă şi acest lucru mi-a alinat sufletul pentru puţin…care se simţea cam singur.

Încerc să transform ziua de astăzi în ceva mai bun. Să arunc prostiile de ieri cu reconstruirea unor prietenii, să stau doar eu cu mine printre zeci de oameni.

Poate toată nebunia din mintea mea vine din cauza aspectelor fizice, deci sănătatea fizică va fi o prioritate astăzi, astăzi în ziua 2…vom vedea ce va urma

(Poate ar trebui să menţionez felul în care din gura ei au ieşit toate visele mele îmbibate în gunoi…şi cum întrebările ei au creat confuzie, cum „prind accent de Bucureşti”, cum nu am idee unde merg şi acest lucru nu a fost niciodată cheia succesului)

Also, sunt inconjurată de mulţi capricorni perioada aceasta. Also, s-ar putea să am nevoie de o îmbrăţişare, dar s-ar putea să nu simt nimic dacă ea va apărea…

Andreea

10 46 am

3 sept, duminica

o săptămână.

Doar calendarul m-a trezit la realitate. Zilele aici parcă îmi sunt secunde pe care le scap uşor şi câteodată unele minute par ani. Dar aşa se întâmplă peste tot pentru că la finalul zilei aceste iluzii pe care ni le spunem sunt dependente doar de acţiunile noastre. Aşa se întâmplă peste tot…

dar parcă aici e altcumva. În nebunia mea după găsirea unei locuinţe(ştiu, mi-am ales bine perioada) nu mi-am găsit resursele necesare pentru a savura, pentru a înghiţi şi pentru a analiza momentele care îmi sunt acum doar un film vag făcut de 2-3 studenţi într-o sâmbătă noaptea în timp ce toţi banii s-au dus pe bere. Aş fi vrut să documentez totul…poate aici, poate în jurnalele mele.

Dar am trăit. Asta mă bucură. Am trăit cu o intensitate de nedescris totul pentru că nu-mi deschideam robinetul venelor. Le mai deschideam uşor prin conversaţii la telefoane, dar curgeau doar stropi când în tot corpul meu erau şiroaie şi şiroaie.

Mereu am avut un conflict interior referitor la dorinţa mea de a documenta în permanenţă şi doar a trăi. Docunentarea reprezintă singurele amintiri clare care nu sunt şterse de praful timpului şi memoria noastră. Mereu o voi plăcea mai mult pentru că urmele ei nu se schimbă, ea nu se schimbă.

Încă nu am spus nimic despre Bucureşti sau despre ce s-a întâmplat până acum sau despre gândurile care-mi trec prin minte. Ştiu. Dar sunt atât de multe de spus încât poate doar tăcerea e potrivită.

Sunt în Herăstrău(intrarea principală mă duce în amintiri în Parcul Central din Timişoara) savurând liniştea şi zgomotele care se îmbină perfect în ea. Au trecut prin faţa mea multe persoane interesante, dar cred că le-am uitat deja. Porumbeii îmi amintesc de Timişoara. Nu cred că îmi e dor de ea, dar mi-a fost dor rău de apartamentul meu care nu mai e al meu din Spania. ( Tocmai trece un tractor prin faţa mea…pe ce planetă asta e o chestie normală? ) Îmi e dor de simplitatea de acolo, dar în acelaşi timp mă bucur că am evadat din ea. 

Sunt din nou eu, sunt o nouă eu în construcţie la fel ca multe zone din capitală, sunt eu cu o duzină, două, zece de amintiri care mă leagă de acestă complexitate care este Bucureştiul.

Am venit cu o mână de haine îndesate într-o geantă care a ajuns să cântărească 9 kg şi o geantă imensă, imensă plină de idei pe care le tot resfir şi le împătur şi despătur şi le arunc şi le aduc în fiecare zi. Nu erau aşteptări, nici dorinţe. Erau o serie de ace în umerii mei care purtau numele de „trebuie”…

Am fost oribilă în a avea grijă de corpul meu, lucru care a fost văzut uneori de alte persoane prin irascibilitatea mea.

Am dorit să termin cu o listă de lucruri care mi-au încălzit inima în Bucureşti, dar pe măsură ce o scriam o găseam…parcă inutilă…poate pentru că ele îmi fericeau doar ziua, nu şi noaptea…aşa că las un gând frumos care străluceşte printre cele mai urâţele înainte să adorm: conexiunea cu Bucureştiul. E doar un sentiment pur, greu de explicat în cuvinte, cred că imposibil pentru că nu le găsesc acum.  E ceva de explicat după ce voi găsi o explicaţie.

Peste câteva ore voi viziona un alt apartament şi abia aştept să mă pot muta. „Sunt prea obosită pentru a mă stresa şi pentru a mai căuta”, i-am spus mamei astăzi. Acum sunt doar calmă. 

Acum, aici…”e linişte, nu e nici foarte cald, e bine, un om ici colo”. Mare dreptate are domnul din faţa mea…dar eu aş spune-o altfel

Acum, aici…mă liniştesc în acest loc lipsit de agitaţie, stau liniştită la umbră lasând totul să se piardă în jurul meu, sunt doar eu aici, doar eu cu mine, deşi văd oameni peste tot în jurul meu.

Mi-am amintit la mijlocul gândurilor mele întortochiate aruncate aici de articolul Alinei, de provocarea ei şi de încă un lucru pe care deja l-am uitat. Aş spune că îl voi scrie pentru că am deja răspunsurile în minte încă din momentul în care l-am citit, dar nu îmi place să fac promisiuni.

PS: Mesaj pentru oamenii credincioşi: pune-ţi o lumânare pentru mine la biserică pentru a-mi găsi cazare mai repede. Msms.

Andreea

Herăstrău, Bucureşti

2:37 pm

1 septembrie 2017, vineri

Fuck…e întâi…zilele trec repede, am nevoie să-mi satisfac mai repede nevoile de bază pentru a putea excela în ce urmează…ah. 

2:40 pm

aşteptare? 

nu am aşteptat suficient, dar am aşteptat prea mult. 

poate era mai bine dacă nu o făceam deloc. 

poate era mai bine dacă ziua de ieri exista altfel. 

poate ar fi trebuit să fiu altfel.

nimic nu e suficient până la urmă, cum poate fi? 

şi nimic nu stă îngropat pentru pentru prea mult sub strasurile pietroase de nisip.

poate e doar vina mea sau poate nu a fost niciodată, dar cred că e. 

poate îmi lipseşte puterea sau poate ea îmi este prea multă.

poate ar trebui să abandonez totul. ştiu că vreau asta. nu vreau să fiu aici, nu vreau să merg acolo şi nici acolo. vreau lucruri mari, dar în acelaşi timp chiar nu îmi mai pasă de absolut nimic, cel puţin nu în această perioadă de timp…cât va dura ea.

poate ar trebui să duc la sfârşit ce am încercat pentru prima oară la 15 ani. 

poate aşa aş regăsi un strop de ceva.

nimeni nu va înţelege acest articol şi nici nu trebuie să îl înţeleagă sau să arunce în stânga şi în dreapta cu sfaturi idioate. nimeni nu va înţelege acest articol pentru că m-am ascuns prea bine în el şi până la urmă nimeni nu mă cunoaşte şi dacă ar face-o…nu ar fi capabili să descopere ce ascund, aşa că nimeni nu va înţelege.

poate nu am aşteptat suficient, dar cred că am aşteptat prea mult.
Andreea

Bucureşti

8:55 pm

29 august 2017, marţi