aşteptare? 

nu am aşteptat suficient, dar am aşteptat prea mult. 

poate era mai bine dacă nu o făceam deloc. 

poate era mai bine dacă ziua de ieri exista altfel. 

poate ar fi trebuit să fiu altfel.

nimic nu e suficient până la urmă, cum poate fi? 

şi nimic nu stă îngropat pentru pentru prea mult sub strasurile pietroase de nisip.

poate e doar vina mea sau poate nu a fost niciodată, dar cred că e. 

poate îmi lipseşte puterea sau poate ea îmi este prea multă.

poate ar trebui să abandonez totul. ştiu că vreau asta. nu vreau să fiu aici, nu vreau să merg acolo şi nici acolo. vreau lucruri mari, dar în acelaşi timp chiar nu îmi mai pasă de absolut nimic, cel puţin nu în această perioadă de timp…cât va dura ea.

poate ar trebui să duc la sfârşit ce am încercat pentru prima oară la 15 ani. 

poate aşa aş regăsi un strop de ceva.

nimeni nu va înţelege acest articol şi nici nu trebuie să îl înţeleagă sau să arunce în stânga şi în dreapta cu sfaturi idioate. nimeni nu va înţelege acest articol pentru că m-am ascuns prea bine în el şi până la urmă nimeni nu mă cunoaşte şi dacă ar face-o…nu ar fi capabili să descopere ce ascund, aşa că nimeni nu va înţelege.

poate nu am aşteptat suficient, dar cred că am aşteptat prea mult.
Andreea

Bucureşti

8:55 pm

29 august 2017, marţi

Anunțuri

sărăcie.

aş vrea să scriu despre el, dar nicodată nu am făcut-o. nu ştiu de unde să încep şi ce vreau să spun. 

câteodată cuvintele sunt sărace în a putea exprima genialitatea, umorul, complexitatea dulce a unei persoane. şi cuvintele sunt sărace acum.

poate e de ajuns acum să spun că parfumul lui încă a rămas pe pielea mea şi trebuie să fug acum acum.

Andreea pe fugă

Bucureşti

10 37 am

29 august 2017

am.

Am atât de multe de spus. Nu am mai scris aici de câteva zile, dar pare că a trecut o eternitate şi în acelaşi timp parcă au trecut doar secunde. Am multe de spus, multe lucruri colorate de împărtăşit, dar cunoscându-mă ştiu că probabil nu o voi face pentru că îmi place să scriu despre trecutul aproapiat.

Dar aceste lucruri sunt irelevante acum, jur! Am o întrebare mai importantă decât toate lucrurile din lume pe care vi le-aş putea împărtăşi: când e momentul să laşi o conexiune să fie doar o amintire şi când să îndrăzneşti să-ţi murdăreşti mâinile cu vopseaua colorată ale inimilor voastre şi puţină speranţă pentru viitor?

Nu există un răspuns general, ştiu. Ştiu că fiecare caz e unul special şi diferit. Nimic din prezent nu-mi va garanta un viitor aşa cum îmi doresc, ştiu. Dar cu toate acestea parcă vreau să arunce un cineva răspunsul pe care îl vreau…să nu fiu singura.

Şi uite aşa puţin timp într-o zi de duminică îţi schimbă complet viaţa. Câteva ore petrecute cu un om de a cărui existenţă nu aveam habar…m-au schimbat. Simţeam că înfloresc în momentele în care pe faţa lui zâmbete apăreau.

Vreau ca persoanele care vor citi acest articol să înţeleagă următoarele: nu a fost atracţie fizică, nu a fost, nu e îndrăgosteală, nu e iubire. E o conexiune greu de explicat în cuvinte, e o conexiune pe care artiştii au cumva. E cineva care mă poate înţelege şi pe care îl înţeleg mai mult decât este posibil omeneşte. Ştiu, pare fără sens. 

Mă simt săracă în cuvinte pentru că magia momentelor respective nu poate fi descrisă aşa. Nu are nevoie de cuvinte. Cuvintele o murdăresc, aşa că le-am spus degetelor mele să tacă.

Poate întrebarea mea e dacă preferi să laşi perfecţiunea unui moment în mintea ta sau îndrăzneşti să o rupi, să continui cu ea până ea dispare?

Simt că îmi e dor de sufletul lui, dar nici nu îl cunosc, dar nici nu contează.
Andreea.

9:57 pm

27 aug 2017, duminică

nu a fost niciodată loc pentru…

large.png

Nu a fost niciodată loc pentru imperfecțiune între noi. Așa am simțit, așa simt și acum.

Credeam că la 17 ani insecuritățile mele erau responsabile pentru acestă senzație care nu părea niciodată să dispară. Dar anii au trecut peste noi și au fost plini de reîntoarceri și schimbări. Ne-am schimbat mult. Eu am înflorit mult și sunt mândră de mine, dar când el s-a întors iar în această vară, așa cum îi era obiceiul, am putut simți această nebună frică din nou. Frica mea de a fi imperfectă în fața ta mereu a fost mai mare decât atașamentul față de el, a fost mai mare chiar și decât dependența emoțională pe care la un moment dat am experimentat-o pentru el.

Și din această teamă ajungeam să sabotez lucrurile mereu doar pentru a-l face să plece iar și pentru a nu mai fi nevoită de a mai continua. Era obositor să fiu în jurul lui. Cred că în acest caz sabotarea mea poate fi considerată una benefică.

Acest lucru se întâmplă doar în jurul lui. În jurul altora nu sunt așa, nu sunt așa în jurul meu. E doar o energie pe care am tot ales să o ignor și s-ar putea să aleg în continuare să fac asta.

Este obositor, dar este revigorant în același timp pentru că deși nu simt că există spațiu pentru imperfecțiuni, ele există mereu din partea amândurora, pentru că în preajma lui devin nemulțumită de unele lucruri și ajung să întind mâinile după ceva mai mult.

Poate comunicarea eficentă, sinceră va anihila acest monstruleț sau poate e doar un semn pe care nu trebuia să îl ignor de prima dată.

Nu-mi înțeleg deciziile sută la sută, dar nu le judec, nu le nimicesc cu gândurile și persoana de acum și cu lecțiile învățate pe drum, așa că…îmi permit să acționez și orice aș face mâine, peste 2 zile sau peste 3 luni știu că voi învăța să trăiesc într-o armonie cu rezultatele care mă vor înconjura.