jurnal pierdut de joi, 20.

Ar trebui să încep cu începutul, nu? M-am trezit la ora 2 și puțin. Aveam fața încă plină de ulei de cocos și ochii încă somnoroși, dar nebunia m-a trezit. Dacă aș spune că poezia m-a trezit cu siguranță mă voi uita aceste rânduri peste ceva timp cu rânjete multe și voi râde iar de felul meu de scris.

La 03:28 am pus pixul pe hârtie pentru prima oară astăzi. Și am tot scris. Am scris până a început să se lumineze puțin. I-am trimis un mesaj unui prieten despre cât de frumos e cerul la ora 6 dimineața când nu e sărutat încă de razele soarelui(într-o variantă mult mai lungă decât aici).

Apoi am ieșit la o plimbare. Și am simțit-o din nou. Am simțit fericirea aceea despre care toți vorbesc. Am simțit-o până în oase. Am simțit-o și era multă, atât de multă pentru sufletul meu încât nici măcar corpul nu știa cum să-i răspundă. Am început să râd la 5-6 dimineața pe străzile goale ale orașului de care nu credeam vreodată că mă voi îndrăgosti. Țara aceasta a schimbat ceva în mine.

M-am întors în apartamentul de care știu că va trebui să mă despart curând și parcă nu vreau. Și am scris iar, am lăsat muzica să-mi curgă prin vene încă de la ora 3 și continua să o facă și atunci. Un jurnal, muzică, apă, cipsuri, un pix și o fată stând pe podeaua încă rece lângă fereastră. Aș fi vrut ca o persoană cumva să fie capabilă să imortalizeze acea liniște atât de prețioasă de la ora respectivă.

Cred că ar fi bine să menționez că până la 5 stăteam la măsuța mea și ascultasem fiecare melodie care-mi putea facce sufletul să se întoarcă în trecut, melodiile mele, melodiile lor, melodiile noastre, toate. Și sufletul nu a protestat. Nu a plâns, nu a fost fericit, doar a existat pe liniile melodice atât de bine cunoscute. Am respirat, am băut apă și am scris. Parcă pe un prost repeat.

Revenind la orele cu răsărit. Am mers cu gândul de a dormi la ora 7, foarte aproape de 8. Ochii îmi erau îngreunați de somn și corpul meu simțea purici pe el, acei purici pe care îi simt mereu când nu dorm suficient. Am mers și am dormit. Am dormit până la 10. Venisem în sufragerie pentru a verifica ora…sau mai mult dacă mi-a trimis un mesaj. E ora 10 și nu erau noutăți. Am mers parcă fără să îmi dau seama înapoi în pat. Ochii mei încă erau prinși în visul pe care deja l-am uitat.

M-am trezit la 12. Și parcă nu am nicio idee cum orele au trecut. Am scris. Am băut apă. Am scris și am scris și am postat articole pe blog și am lăsat Cigarettes After Sex să tot curgă pe fundal. Ah, și am lăsat poezia să mă inunde pe Instagram.

Cumva s-a făcut ora 17. Vorbeam de aproape o oră cu o tipă despre viață, despre lucruri clare, despre lucruri importante. Și am mai vorbit…până la 18. Am fost nevoită să îi arăt corpului meu apa și să îi spun că e nevoie să iasă din casă. După un duș am plecat cu părinții mei la cumpărături.

Era 18 jumătate. Ne-am întors pe la ora 21. Am râs mult. Umerii îmi erau mereu relaxați. Am cumpărat multe. Mi-am promis că voi încerca să gătesc mai mult deși parcă orice minut pe care îl iau din scris e o eternitate.

Am descoperit artiști noi. L-am ascultat iar pe întuneric pe GaryVee. Am mâncat mai multe cipsuri decât mâncare. Am scris mult.

Am vorbit cu el înainte de a pleca. Am ajuns iar să vorbim mult. Parcă de fiecare dată când încerc să plec, el mă prinde suav iar de mână și nu vrea să-mi dea drumul.  Am atins un subiect interesant despre  -greu de iubit- . M-am surprins iar vrând abundență. Ea mă plictisește în general. Mă face să nu mai fiu interesată. Cantitățile mari mă fac să vreau să fug. Dar parcă tot vreau să-i devorez mintea în cantități mari. Parcă aș lua o supradoză iar. Dar mă tot opresc. Nu e sănătos, nu ar fi sănătos. Nu ar fi bine.

M-am gândit la multe lucruri, am ratat o programare la dentist. Dar am iubit cerul iar. M-am lăsat mângăiată de apusul roz.  Am îmbrățișat-o pe mama care pleacă în România mâine pentru două săptămâni. Vreau să merg și eu doar pentru a ajunge la bunici. Nu am mai fost acolo de 3 ani. Muntele îmi face bine. Muntele e casa mea. Dar e bine aici. E bine și aici, deși e cald. Urmează operația luna aceasta sau următoarea.

Mă gândeam acum cteva zeci de minute că îl voi uita pe Valentin, că nici măcar nu îmi voi aminti numele lui peste 5 ani. Nu știu dacă e trist sau dacă e cumva. Pare o realitate încă nescrisă pentru mine. Mă cunosc.

Și acum stau iar pe podea în același loc, cu alte cipsuri, cu un smoothie și cu muzica prin urechi curgând.

Aș putea să îmi închei ziua cu un film. Poate Comet sau Gypsy sau Fallen.  Am ajuns să vorbesc cu fata menționată mai sus a cărui nume deja l-am uitat printr-un citat din cartea Fallen. Par interesante filmele. Aș urmări un film cu o mască pe față, dar parcă un duș și somn sună mai bine.

Nu pare că am mâncat astăzi, dar promit că am mâncat multe fructe și puțin humus.  E ora 22:18. Multe lucruri sună bine, o plimbare ar suna bine, de asemenea…dar cred că urmează să dorm…după ce mă sună iar mama. E o șansă să plec și eu. Lucrurile care mă atrag spre casă acum sunt cărțile mele, călătoria la bunici, voluntariatul de la Untold, Bucureștiul.

20170720_210542.jpg

 

 

 

20170720_065726

 

 

 

 

Quintanar de la Orden, Spania

20 iulie 2017

22:32

-Andreea.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s