jurnal grăbit de iulie,4.

Ai simțit vreodată așa ceva?

Ai simțiti vreodată un flutere înflorind în sufletul tău? Eu simt. Eu simt o duzină acum. E o fericire liniștită. Are dulceața unui gem de zmeură, are gustul de nebunie pe care îl simți în piele și în oase când dansezi în mijlocul șoselei într-o noapte amețită de luni pe melodia ta preferată. Are un gust cunoscut. Ciudat, nu?

Parcă nu vrea să mă lasă să dorm. De aceea…sunt aici. Parcă îmi sopțește zâmbind că somnul e pentru fraieri, că sunt atât de multe de descoperit, că sunt atât de multe de explorat, că viața e așa frumoasă, că noaptea e încă tânără și îi e dor de mine.

Acum câteva săptămâni m-am surprins spunând că eu nu știu să trăiesc ziua, dar știu al naibii de bine să iubesc noaptea. Cred că încă e adevărat.

Dar nu din noaptea sentimentul acesta de fericire vine. Nu știu exact acum de unde vine, analiza îmi pare ceva tare pllictisitor. Acum e doar despre o fată cu o rochie lungă și albă învârtindu-se în mijlocul șoselei pusti pe o melodie cu gust de aer.

Ar fi bine să dorm, dar cum pot dormi când această fericire mă droghează cu stele și iluzii și dorințe nebune? Nu e adrenalină, nu e nebunie, e doar o dulce, dulce și liniștită fericire.

Are gust cunoscut. Gust de mai îmbibat cu țigări proaste și prieteni gălăgioși. Ciudat. Obișnuiam să simt asta cu oamenii pe care știam că nu-i voi revedea curând, doar cu oameni. Dar de ceva timp, am dat de accest dulce și acum pare doar prea mare pentru a adormi. E un entuziasm pentru viață, e liniște, e fericire, e puțină și simpatică gălăgie venită de la oamenii care încă stau la cafeneaua de lângă mine. E ceva. E altceva. E ceva care mă răpește de lângă somnul care până de curând era un aliat împotriva lumii.

E fericire parcă explicată prea prost în rândurile anterioare. E ceva parcă greu de explicat. Sunt fericită singură.  Toată fericirea aceasta venită parcă într-un bol prea mare e doar pentru mine, e doar a mea.

Simt nevoia de a trăi și noaptea îmi e complice și dușman și parcă fiecare secundă încercând să mă răsucesc în patul prea mare e irosită. Și acum sunt aici. Și încerc să nu mai irosesc stele de timp pe podeaua prea rece.

Știu mai bine, dar somnul e acum doar pentru proști.

Acesta e un jurnal grăbit de iulie, nu am timp de murdărit.

 

Ai simțit vreodată așa ceva?

 

-Andreea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s