acum…

ora 1 în dimineaţă.

tălpile mele strigând pe gresia din sufragerie enervând vecinii.

umbra corpului meu gol sărutând pereţii acestei încăperi de care nu mă satur.

fereastra mea care îmi ochiul meu spre cealaltă lume, spre cea care doarme uşor.

gândul că trebuie să mă trezesc la ora 5 ascund printr-un colţ al dormitorului meu.

transpiraţia care îşi face prezenţa pe faţa mea.

urechiile mele care sunt atât de fericite acum.

trupul meu care este la conducere.

ochii mei închişi.

Jaymes Young-Feel Something, album de care m-am îndrăgostit nebuneşte ieri.

toate melodiile din nou şi din nou.

Jaymes Young, Doamne, Jaymes Young.

răcoarea care se împleteşte încet cu inima mea.

umbra mea pe care o iubesc prea mult.

ochii mei fără griji.

tălpile mele gustând recele atât de suav.

acest moment care va trăi în timp un infinit.

Andreea.

1:11 am

27 iulie 2017

Anunțuri

poate acum putem.

Poate asta e doar partea naivă din mine care vorbeşte acum, dar aleg să o las să vorbească şi poate aşa îmi voi găsi puţină claritate în marea mea de gânduri:

Cred în legea atracţiei. Cred în energii. Cred cu tărie că dacă tu eşti focusat pe tine, pe creşterea ta ca persoană, pe ceea ce îţi doreşti tu, nu ceea ce îşi doresc alţi oameni ca tu să fii vei ajunge să atragi oamenii de care ai nevoie în viaţa ta. Mereu atragem situațiile şi oamenii de care avem nevoie pentru a da straturi inutile de pe noi şi pentru a ajunge să fim cine suntem meniţi să fim.

Şi vezi tu, eu am lucrat mult la mine, enorm de mult. Sunt mândră de mine că am reuşit să alung depresia şi nu doar că am supraviețuit, dar am învăţat să iubesc viaţa din nou. Relaţia mea cu mine este cea mai importantă relație din viaţa mea şi e incredibil cum fiecare zi este o oportunitate incredibilă de a întări şi mai mult această relaţie vitală. 

Dar eu nu sunt singura care s-a schimbat. El s-a schimbat, de asemenea. Poţi vedea asta în ochii lui, în felul lui de a se comporta, în acţiunile pe care nu le întâlnisem până acum. Credeam că a reapărut în viaţa mea pentru a-mi lua finalitatea de care aveam nevoie. Asta am crezut în ziua de joi în care am înţeles unele lucruri pe care nu le văzusem până acum. Dar a continuat să rămână. Am continuat să rămân…şi cumva cred că noi am putea avea o şansă acum de a fi, de a fi fără complicaţii. Nu vorbesc neapărat despre o relaţie amoroasă, cât despre o relaţie de prietenie. Mereu i-am văzut potenţial şi mereu mi-a văzut potenţialul chiar dacă eu nu îl vedeam. E atât de frumos să te înconjori de oameni care te ajută să mai descoperi părţi din tine, care te inspiră. El cumva scoate partea vulnerabilă la suprafaţă din mine şi mă surprind arătându-mi zidurile şi îmi place asta. Îmi place faptul că am oportunitatea să dezvolt această parte a mea. E o parte care nu apare prea mult în viaţa mea. Mă simt extrem de confortabilă spunându-mi povestea cu durere şi fericire. Asta nu mă face vulnerabilă, mă face să simt puternică. Sinceritatea mă face să mă simt puternică.

Poate acum am putea funcţiona. 

Sau poate aceasta e doar partea naivă din mine care vorbeşte acum.

Andreea.

7:31 pm

25 iulie 2017, marţi.

Quintanar.

Vreau să mi te amintesc mereu aşa cum eşti în noaptea aceasta.

Vreau să mi-l amintesc pe Valentin şi felul lui de a fi. E stângaci prin definiţie. Îşi foloseşte mâna stânga, dar este şi un mare împiedicat, un împiedicat puţin trist care lucrează la cafeneaua unchiului său, cafenea care este în stânga blocului care-mi găzduieşte apartamentul şi fiinţa.

Pisica aceea care pare să tranverseze mereu şoseaua la ore târzi.

Cred că îţi ador, îți iubesc mult, cel mai mult agitaţia de luni seara. Mi se pare fascinantă. 

Oh, melodia mea preferată îmi umple urechile de fericire în timp ce jonglez cu ale mele cuvinte aici. Stau la geam, las aerul să-mi respire pielea, ascult muzică şi scriu. Jur că aş putea petrece toată viaţa aşa…scriind.

Revenind la tine, iubite oraş, la agitaţia ta de luni pentru a fi mai exacţi…E glorioasă. E sinceră. E fericire. Fericire pe feţele oamenilor parcă deloc grăbiţi spre un mâine. E cea mai fericită, gălăgioasă zi din săptămână şi asta îmi mângăie pielea în feluri atât de pure. 

Îi spusesem lui astăzi că nu îți pot înțelege oamenii care ador să consume churros cu multă cafea. I-am spus c…

Doamne, ochii mei au înregistrat ceva atât de pur. Fericirea unui copil care este alergat de proprietarul cafenelei, care a fost alergat. Râsul lui pur şi drăgălaş. Copilul încă îşi plimbă picioare prea repede lasând în urma lui praf de secunde. Tot aleargă şi aleargă. O sursă infinită de energie şi bunătate. 

Revenind…churros şi multă cafea. I-am spus că probabil oamenii se întors şi din nou la această combinaţie datorita simplităţii acesteia, datorită sentimentelor care vin cu acţiunea aceasta.

Dar nu asta contează. Nu asta te reprezintă la ora aceasta.

Copilul luat pe sus şi învârtit.

Tipa de pe bicicletă care îşi golea mintea şi îşi lăsa privirea pe clădirea roz din faţa mea.

Cele două bătrâne care au trecut sprinjinindu-se una de cealaltă.

Răcoarea ta!!!

Maşinile care mai trec pe aici parcă pierdute, dar opresc la bancomatul de la picioarele mele.

Cele două singure stele pe care le pot observa.

Culoarea cerului tău.

Accentul lor mai dulce decât mierea.

Copilul plecând cu părinţii lui, luând colțul cu brațele fluturându-se în sus.

Umbrele din camera mea.

Eu dansând pe melodiile acelea.

Iubirea incredibil de mare pentru umbra mea.

Paşii mărunți a celor doi bărbați care s-au intersectat.

Leagănul tău superb din parc, acela care-mi sărută spatele dimineaţa şi seara când eu mă las fascinată de măreţia ta.

Ceasul bisericii aproape de mine care luminează atât de pur.

Vreau să revăd în viitor cum încă e deschisă cafeneaua deşi e 12:39.

Vreau să-mi amintesc nu foarte clar cum au reuşit să-mi furi inima.

Vreau să-mi amintesc toate dățile în care pictam noaptea.

Picioarele mele pe podeaua puțin caldă, puțin rece.

Faptul că stau la geamul tău liberă de haine şi prejudecăți.

Vreau să-mi amintesc liniştea ta.

Vreau să nu te părăsesc uneori, dar alteori simt la urechi cum mă strigă lumea aceasta mare şi încă atât de misteroasă.

Cerul tău…am mai spus că sunt îndrăgostită de culorile lui care în fiecare zi sunt unice şi plăcute şi-mi mângăie inima.

Am atât de multe pentru care să-ţi mulțumesc, am atât de multe lucruri pe care vreau să mi le amintesc…dar nu e sfârşitul încă.

Pentru acum, îți voi inhala liniştea şi îţi voi respira răcoarea. 

Îţi mulțumesc pentru că eşti, Quintanar de la Orden!

-Andreea.

25 iulie 2017, marţi.

12:45 am.
12:53 Orice fraier poate găsi artă în oraşele mari şi pline de zgomot, dar eu am găsit artă în tine, deşi de la distanţă tu nu aveai farmec.

1:00 am sau poate orice fraier găseşte frumuseţe, artă, bucurie, linişte, sănătate în tine şi dacă e aşa eu sunt cea mai mare fraieră din lume acum!

fata cu zâmbetul mereu pe buze.

tumblr_static_tumblr_static__640 (1).jpg

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost abuzată sexual la 10 ani.

Fata cu zâmbetul pe buze a fost abuzată psihic și fizic de către părinții ei aproape toată viața.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost abuzată verbal în toți cei 12 ani de scoală în diverse feluri de profesori, colegi de clasă.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a crescut crezând că este prea slabă pentru că asta auzea mereu și mereu și mereu de mică.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a cunoscut forme de anorexie.

Fata cu zâmbetul pe buze se îngrășase puțin la un moment dat și tot ce auzea era că trebuia să slăbească.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a cunoscut bulimia la 15 ani. A cunoscut circul vicios care înseamna ea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a ajuns să își mănânce sentimentele.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze mereu a fost considerată o ciudată, niciodată nu se integra complet, cu adevărat.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze dintr-o elevă de 10 a ajuns o elevă mediocră, una dintre ultimii mereu.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze plângea în fiecare noapte la 15 ani.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a crescut văzându-și tatăl o dată pe an. Pentru ea, el a fost și va fi mereu un străin care repară lucrurile prin curte.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu avea cu adevărat pe nimeni în viața ei.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a simțit abandonul de multe ori când mama ei pleca din țară. Încă ține minte cât de tare și singură plângea în acea vară când abuzul sexual se întâmplase.

Fata cu zâmbetul pe buze nu știa cum să fie într-o relație, așa că s-a despărțit de primul ei prieten pe 14 februarie la 17 ani. Nu știa cum să iubească.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost corigentă la matematică. Ea nu a fost niciodată proastă, niciodată, dar începuse să își piardă cheful de viață și concentrarea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost dependentă emoțional de un cineva cândva și credea că e iubire, dar ea tot nu era fericită.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu se regăsea în întâlnirile prea multe la care mergea în clasa a 11a.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu petrecea, nu-i plăcea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze era singură.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu prea zâmbea cu adevărat.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze în vara lui 2015 a rămas singură. Colega ei de apartament se mutase.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze atunci a început să alunece.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze mereu auzea de la mama sa că nu trebuie să-i pese, să simtă ceva…și ea asta a făcut până în 2015.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a avut primul atac de panică într-o noapte de decembrie în 2015.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze s-a înecat în depresia ce îi mânca sufletul și mintea.

Fata cu zâmbetul pe buze vedea cum zilele în care își dorește să se ridice din pat sunt din ce în ce mai puține, cum zilele în care lipsește din ultimul an de liceu sunt din ce în ce mai multe.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost exmatriculată în 2016.

Fat cu zâmbetul mereu pe buze nu a fost căutată, nu a fost ajutată, nimeni nu-i simțea lipsa.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost sugrumată de către mama sa pentru că a ajuns așa.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a fost luată din orașul în care se mutase singură la 15 ani și dusă în casa în care a copilărit, în satul în care nimeni nu o căuta.

Fata cu zâmbetul pe buze și-a petrecut 14 luni de zile aproape mereu în pat într-o depresie cruntă care o impiedica să zâmbească, să glumească, să respire, să trăiască, să existe.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu mai avea zâmbetul pe buze, se transformase în altcineva.

Această fată înecată în depresie și-a dorit mult moartea. Și-a dorit să se oprească durerea pe care o resimțea în întreg corpul, și-a dorit să nu mai plângă de dimineața până seara, să nu mai fie nervoasă, să nu mai urască răsăriturile pe care insomnia o provoca să le vadă, își dorească să se termine durerea și credea că singura formă în care ea se va opri va fi să dispară în același timp cu ea…durerea era prea mare pentru ea, pentru corpul ei, pentru sufletul ei.

Această fată înecată în depresia încerca să se sinucidă în fiecare zi. Timp de 11 zile în fiecare zi a încercat să se sinucidă, de mai multe ori pe zi.

Această fată înecată în depresie credea că viitorul ei va fi unul la fel de urât ca și prezentul ei.

Această fată înecată în depresie nu mai avea speranță.

Dar cumva ea tot supraviețuia, deși nu își dorea deloc asta.

Această fată înecată în depresie nu mai știa să vorbească. De fiecare dată când încerca să spună orice ea începea să plângă.

Această fată înecată în depresie nu a fost înțelesă de cei cărora le postea ce se întâmplă în ea.

Această fată înecată în depresie era singură în ea.

Această fată înecată în depresie a stricat mai multe relații decât va putea vreodată repara.

Această fată înecată în depresie a supraviețuit cumva.

Și într-o de mai a început să zâmbească iar, deși ea încă mai încerca uneori să se sinucidă. Ultima ei tentavivă a fost într-o miercuri de iunie, 2017.

Această nouă variantă a ei e bine, e sănătoasă. Se ascultă, se înțelege, să lasă să experimente, să trăiască.

În drumul ei spre vindecare fata cu zâmbetul mereu pe buze a mușcat cu dinții de anxietatea socială, dar a început să o îmblânzească și pe ea și a observat că ea cumva mereu trăia în ea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze în 14 luni de zile de fiecare dată când era forțată să interacționeze cu străini zâmbea, dar ochii îi era tot morți, la fel de morți ca în ziua în care tipul acela s-a înfructat fără permisiune din ea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a reapărut cumva.

Ea va începe liceul în toamna aceasta, deși are 20 de ani. Ea mai încearcă și ea va mai încerca.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a lăcrimat când a scris toate aceastea, dar acum simte o liniște frumoasă în ea.

 

Fata cu zâmbetul mereu pe buze parcă mereu a trăit în ea…acum ea trebuie să învețe să și râdă.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze a supraviețuit poate doar pentru că așa îi este desenată fața. A supraviețuit.

A supraviețuit draga de ea deși a văzut prea mult întuneric pentru prea mult timp și nicio stea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu avea niciodată zâmbetul mereu pe buze, dar toți obișnuiau să o numească așa. Nu a fost mereu tristă, dar nu a fost mereu fericită. Nu a fost mereu singură, dar de multe ori era.

Ea mereua împărtășit bunătate altora, mereu i-a ajutat să crească și a făcut asta și cu ea. Poate de aceea ea tot zâmbea.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze nu zâmbea niciodată doar cu gura și ochii, ea mereu zâmbea cu inima, deși nici ea nu își putea explica și nici acum nu poate cum făcea asta.

Fata cu zâmbetul mereu pe buze încă trăiește, încă există și se bucură tare mult de asta, deși părinții ei nu s-au schimbat, deși mai există doze de tristeți care se întorc la ea.

A început să iubească din nou cerul și să bucure și să se iubească pe ea.

-Andreea.

Quintanar de la Orden, Spania

00:10(1:10 am România)

încă 23 iulie 2017.

tumblr_n75jstT50i1rqiomso2_r2_500.jpg

jurnal de vineri, 21.

Nu știu dacă voi reuși să dezvălui ziua de ieri atât de bine pe cât aș vrea. De fapt, știu sigur că nu voi putea și asta nu pentru că sunt o scriitoare proastă, ci pentru că deja momentele de ieri sunt învârtite în amalgamul trecutului încă prezent în mintea mea. Privesc ziua de ieri cu ochii de astăzi. Privesc într-un alt fel totul și e normal și e sănătos și e natural și cel mai important e fucking logic. E logic să nu pot descrie trecutul cu ochii din trecut. În fine, nu știu exact ce e cu această descriere. Voi încerca să nu vorbesc aici despre ziua de azi.

Ziua de ieri…ziua de ieri a fost bună. Am făcut yoga și sport. Joi nu făcusem. Persoanele care fac sport în fiecare zi pot înțelege nevoia aceea de a continua. Mă trezisem foarte obosită și sportul mi-a dat energie din nou. Ironic, nu? Ai nevoie de energie pentru a face sport și dacă de multe ori pentru a avea energie ai nevoie de sport. Această logică…

Încercând să formez rânduri aici, realizez că nu-mi amintesc săptămâna aceasta. Îmi amintesc vag câteva porțiuni din ea. Deși mă simt bine, calmă, liniștită, aș putea spune fericită memoria mea încă nu e la capacitatea ei maximă. Dar cred că e normal cumva. E normal în ochii mei. Nu trebuia să scriu asta aici. Sunt gânduri împletite de azi.

Ziua mi-a fost plină de scris, de cărți de poezii. Am stat mult pe balcon pe pătura pe care mereu stau când sunt acolo. Era mult alb în ziua de ieri: masca mea de față, strugurii albi, lenjeria mea albă. Am stat în lenjerie cu o mască pe față, citind, scriind, doar admirând. Scriind aceste lucruri mi se par cumva…stupide. Parcă aș fi o actriță într-un film francez puțin cam prost.

Am simțit ieri fericire. Am simțit-o iar. Știi tu, fericirea aceea despre care toți vorbesc. Am simțit-o citind și cred că și în alte momente. Nu-mi amintesc prea bine.

Jurnalul meu indică așa: încă eram trează la ora 12 și la ora 1 în dimineață și la 4.  Am adormit în patul meu undeva pe drum. M-am trezit pe la 9 și puțin și pe la 10 deja scriam iar poezi. Am scris mult. Nu pare că am făcut multe ieri.

I-am scris unei tipe din trecut. Am primit câteva detalii la o amintire care îmi era ștearsă. Am încercat să mă uit la 500 Days of Summer. Am văzut 30 de minute din acel film. Conexiune proastă. Era deja seară. Era un concert afară. Și astăzi va continua.

Becul din bucătărie încă nu se aprinde. Am mâncat iar paste. Mi-am promis că voi găti și altceva. Humus și fructele mi-au făcut ziua să funcționeze oricum.

Ieri a plecat mama. Mi-a promis că mă va suna cu o seară înainte. Evident că nu a făcut-o.  Am vorbit cu câteva persoane, dar am și uitat despre ce vorbeam.

A fost o zi simplă cu mine și cu multă liniște. Mă simt ciudat să scriu asta, ca și cum nu ar trebuit vreodată să menționez că ieri a fost prima zi. Noaptea s-a lăsat cu multe crampe și am adormit târziu. Dar am trecut deja în azi.

Simt că am nevoie să îmi documentez mai mult viața pentru că uit multe, uit mult. Dar oricât de multe aș spune aici, tot mă ascund printre litere în feluri parcă de nimeni ghicite.

Am vrut să-i scriu. Doar am vrut.

Nu mai sunt atât de tristă precum obișnuia. Sunt mai calmă, mai liniștită.

Cred că e de bine. E de bine, nu?

 

Andreea

-22 iulie 2017, s.

17: 20

jurnal pierdut de joi, 20.

Ar trebui să încep cu începutul, nu? M-am trezit la ora 2 și puțin. Aveam fața încă plină de ulei de cocos și ochii încă somnoroși, dar nebunia m-a trezit. Dacă aș spune că poezia m-a trezit cu siguranță mă voi uita aceste rânduri peste ceva timp cu rânjete multe și voi râde iar de felul meu de scris.

La 03:28 am pus pixul pe hârtie pentru prima oară astăzi. Și am tot scris. Am scris până a început să se lumineze puțin. I-am trimis un mesaj unui prieten despre cât de frumos e cerul la ora 6 dimineața când nu e sărutat încă de razele soarelui(într-o variantă mult mai lungă decât aici).

Apoi am ieșit la o plimbare. Și am simțit-o din nou. Am simțit fericirea aceea despre care toți vorbesc. Am simțit-o până în oase. Am simțit-o și era multă, atât de multă pentru sufletul meu încât nici măcar corpul nu știa cum să-i răspundă. Am început să râd la 5-6 dimineața pe străzile goale ale orașului de care nu credeam vreodată că mă voi îndrăgosti. Țara aceasta a schimbat ceva în mine.

M-am întors în apartamentul de care știu că va trebui să mă despart curând și parcă nu vreau. Și am scris iar, am lăsat muzica să-mi curgă prin vene încă de la ora 3 și continua să o facă și atunci. Un jurnal, muzică, apă, cipsuri, un pix și o fată stând pe podeaua încă rece lângă fereastră. Aș fi vrut ca o persoană cumva să fie capabilă să imortalizeze acea liniște atât de prețioasă de la ora respectivă.

Cred că ar fi bine să menționez că până la 5 stăteam la măsuța mea și ascultasem fiecare melodie care-mi putea facce sufletul să se întoarcă în trecut, melodiile mele, melodiile lor, melodiile noastre, toate. Și sufletul nu a protestat. Nu a plâns, nu a fost fericit, doar a existat pe liniile melodice atât de bine cunoscute. Am respirat, am băut apă și am scris. Parcă pe un prost repeat.

Revenind la orele cu răsărit. Am mers cu gândul de a dormi la ora 7, foarte aproape de 8. Ochii îmi erau îngreunați de somn și corpul meu simțea purici pe el, acei purici pe care îi simt mereu când nu dorm suficient. Am mers și am dormit. Am dormit până la 10. Venisem în sufragerie pentru a verifica ora…sau mai mult dacă mi-a trimis un mesaj. E ora 10 și nu erau noutăți. Am mers parcă fără să îmi dau seama înapoi în pat. Ochii mei încă erau prinși în visul pe care deja l-am uitat.

M-am trezit la 12. Și parcă nu am nicio idee cum orele au trecut. Am scris. Am băut apă. Am scris și am scris și am postat articole pe blog și am lăsat Cigarettes After Sex să tot curgă pe fundal. Ah, și am lăsat poezia să mă inunde pe Instagram.

Cumva s-a făcut ora 17. Vorbeam de aproape o oră cu o tipă despre viață, despre lucruri clare, despre lucruri importante. Și am mai vorbit…până la 18. Am fost nevoită să îi arăt corpului meu apa și să îi spun că e nevoie să iasă din casă. După un duș am plecat cu părinții mei la cumpărături.

Era 18 jumătate. Ne-am întors pe la ora 21. Am râs mult. Umerii îmi erau mereu relaxați. Am cumpărat multe. Mi-am promis că voi încerca să gătesc mai mult deși parcă orice minut pe care îl iau din scris e o eternitate.

Am descoperit artiști noi. L-am ascultat iar pe întuneric pe GaryVee. Am mâncat mai multe cipsuri decât mâncare. Am scris mult.

Am vorbit cu el înainte de a pleca. Am ajuns iar să vorbim mult. Parcă de fiecare dată când încerc să plec, el mă prinde suav iar de mână și nu vrea să-mi dea drumul.  Am atins un subiect interesant despre  -greu de iubit- . M-am surprins iar vrând abundență. Ea mă plictisește în general. Mă face să nu mai fiu interesată. Cantitățile mari mă fac să vreau să fug. Dar parcă tot vreau să-i devorez mintea în cantități mari. Parcă aș lua o supradoză iar. Dar mă tot opresc. Nu e sănătos, nu ar fi sănătos. Nu ar fi bine.

M-am gândit la multe lucruri, am ratat o programare la dentist. Dar am iubit cerul iar. M-am lăsat mângăiată de apusul roz.  Am îmbrățișat-o pe mama care pleacă în România mâine pentru două săptămâni. Vreau să merg și eu doar pentru a ajunge la bunici. Nu am mai fost acolo de 3 ani. Muntele îmi face bine. Muntele e casa mea. Dar e bine aici. E bine și aici, deși e cald. Urmează operația luna aceasta sau următoarea.

Mă gândeam acum cteva zeci de minute că îl voi uita pe Valentin, că nici măcar nu îmi voi aminti numele lui peste 5 ani. Nu știu dacă e trist sau dacă e cumva. Pare o realitate încă nescrisă pentru mine. Mă cunosc.

Și acum stau iar pe podea în același loc, cu alte cipsuri, cu un smoothie și cu muzica prin urechi curgând.

Aș putea să îmi închei ziua cu un film. Poate Comet sau Gypsy sau Fallen.  Am ajuns să vorbesc cu fata menționată mai sus a cărui nume deja l-am uitat printr-un citat din cartea Fallen. Par interesante filmele. Aș urmări un film cu o mască pe față, dar parcă un duș și somn sună mai bine.

Nu pare că am mâncat astăzi, dar promit că am mâncat multe fructe și puțin humus.  E ora 22:18. Multe lucruri sună bine, o plimbare ar suna bine, de asemenea…dar cred că urmează să dorm…după ce mă sună iar mama. E o șansă să plec și eu. Lucrurile care mă atrag spre casă acum sunt cărțile mele, călătoria la bunici, voluntariatul de la Untold, Bucureștiul.

20170720_210542.jpg

 

 

 

20170720_065726

 

 

 

 

Quintanar de la Orden, Spania

20 iulie 2017

22:32

-Andreea.