hei, poți să vorbești?

Mama a fost nevoită să închidă pentru a aranja ceva. O prietenă era la film, nu putea vorbea și atunci m-am gândit să îi scriu unei fete pe care am început să o cunosc săptămâna aceasta. Plănuiam să-i scriu aici, în lumea această virtuală un mesaj la unul dintre articolele ei, sună cam așa *hei. poți vorbi?*.

nu aveam nevoia de a vorbi, de a fi ascultată, ci de a auzi, de a asculta. dar parcă tot aveam un mesaj în minte. am deschis acestă ciornă, viitor articol pentru că simt că e nevoie să fie spus tare, dar nu știu exact ce este încă.

Vorbisem cu mama despre cine am fost în primii ani de viață, la gradiniță, când plângeam, când eram fericită, dacă eram fericită, dacă spuneam tot ce gândesc. Mi-a răspuns la câteva întrebări și apoi am început să plâng incontrolabil. Încercam să mă abțin, deși nu mi se pare un lucru deloc bun, dar în acel moment asta îmi doream să fac. Nu puteam, parcă cu fiecare cuvând primit de la ea se rupea ceva. E ciudat. Era ciudat.

Am pus telefonul pe mute. Mi-am tras sufletul puțin pentru că respirația mea o luase razna și am întrbat-o apoi pe un ton, să spun, puternic dacă o pot suna în 5 minute. Și am început să plâng, din suflet, din corp, din minte. Plângeam și cumva în momentul acela de liniște profundă în mintea mea circulau lucruri ca * de ce plâng?*, * nu am motive să plâng*, * chiar nu pot înțelege*. Am plâns. Părea că am terminat. Am mers să-mi spăl fața și m-am întors în sufragerie. Și am început să plâng iar. Era ca o scenă dubioasă rău dintr-un film parcă prost.

Ceva în mine încă nu terminase cu plânsul, poate era copilul, adevăratul copil care se simțea văzut iar, poate am trecut de cum mă văd ceilalți, de cum vreau să mă vadă, de ego și am ajuns la o părticică din mine cea adevărată. Nu știu. Nu îmi caut cu disperare un răspuns, chiar nu pentru că am simțit după agitația ochiilor mei un calm de nedescris.

Am sunat-o iar. Am mai vorbit. Copila aceea era unică. Era copilul despre care toți părinții se întrebau a cui este. Parcă părea o cu totul altă persoană față de momentul de acum. Și da, ne schimbăm e normal. Iubesc schimbarea, dar cea despre care vorbesc parcă a spart ziduri în mine. Mi-a spus că e nevoie să închidă. Am lăcrimat puțin și apoi calmul acela, sentimentul acela de pace m-a învăluit iar.

Mi-am sunat o pritenă pentru că simțeam nevoia să aud și să vorbesc despre lume și despre viață și despre stele iar. Nu putea vorbi, era la film. Și cumva comentariul pe care îmi doream să îl postez încă nu a prins viață sub degetele mele. Nu știu exact de ce. Poate o va face imediat, poate nu. Ce este cu adevărat pur chiar acum este valul acesta fin de pace, de liniște parcă venită dintr-un alt Univers…și doar atât contează.

Nu am o concluzie, nu știu dacă am descoperit mesajul, dar parcă doar nu contează.

-Andreea.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;hei, poți să vorbești?&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s