acum

maxresdefault

5 minute până la finalul meciului se aude din cafenea

din stânga clădirii în care mă aflu,

21 de grade C,

pătura mea preferată acoperindu-mi

pielea puțin cam arsă de soare,

tălpile mele pe gresia rece,

mirosul de vanilie din sufrageria mea,

lumina puternică venită din laptop-ul meu

care mă iubește și trăiește,

deși îi tot apăs cu forță butoanele,

gustul de țigară din gura mea,

vinul din bucătărie,

ziua de astăzi plină de atât de multă iubire

și liniște,

umbrele de pe peretele din dreapta mea,

lumina slabă de afară cu gust de nou început,

luna mică

și stele pre puține,

cerul de acel albastru pe care îl ador,

despre care aș putea scrie mii și mii de poezi,

tatuajele neclare de pe picioare,

rochia mea albă împrăștia pe

canapeaua care acum îmi pare prea mare

și humusul care mă așteaptă în bucătărie.

 

 

respiră,

expiră,

fii

acum.

 

Andreea.

Anunțuri

nu trebuia să fiu aici.

articolul acesta nu ar trebui să fie aici. eu nu ar trebui să fiu aici. ar trebui să dorm. e 23:05 adică în termenii mei foarte târziu. nu știu cum încă sunt trează, dar nu are importanță acum. important e ce fac mai departe, încerc să dorm cu riscul că nu mă voi trezi peste 7 ore și 34 de minute sau stau trează până atunci. când pui orele pe ecran par multe și pare o prostie să nu încerc măcar să adorm doar pentru că există riscul de a eșua,

dar nu facem noi acest lucru mai mereu în viață? renunțăm la oportunități sau alegem să nu le vedem, alegem să ne îndepărtăm de ceva, să nu riscăm doar pentru că exista șansa de a eșua. suntem patetici. majoritatea dintre noi suntem patetici. eu sunt patetică acum.

dar nu e vina noastră, nu? spunem mereu că nu e vina noastră, sistemul de învățământ ne formează așa, să respectăm regulile, să nu traversăm liniile, sistemul de învățământ ne transformă în muncitori, nu în lideri, nu în antreprenori. sunt de acrod cu acest lucru și în același timp îl consider absurd. poate sunt eu o privilegiantă și văd lumea în alb și negru. dar școala nu e singurul lucru care ți se întâmplă ție, școala nu ți se întâmplă ție, școala nu ți se întâmplă doar ție. așa că e și vina ta.

și să te plângi nu ajută. dar ce ajută? nimic nu ajută. oricum ești patetic, oricum suntem patetici, oricum sunt patetică, nu? suntem deja fără salvare, spui? nu mai are rost, spui? –cred că nu, nu mai are.- ce rost mai poate avea când ne trăim o viață paralizați în frică? nu are, încă îmi spui că nu are?

frica poate fi un animal dresat, un monstru dresat, un monstru care să te ajute, dar e irelevant, nu? e prea greu, prea mult, se întâmplă prea multe și totul doare. patetici.

nu știu ce fac aici. nu trebuia să fiu aici. trebuia să dorm. trebuie să dorm. e târziu. mai 7 ore și 17 minute pentru somn. voi încerca să nu fiu patetică și să stau întreaga noapte trează. vei încerca și tu să nu fii patetic astăzi?

nu știu ce fac aici, nu trebuia să fiu aici. voi merge la somn.

Andreea.

sunt?

De ce îmi este frică să îl întreb? Îmi e frică de răspunsuri sau îmi e frică pentru că mă pot lovi de tăcere, de un zid? De ce îmi e frică să îl întreb dacă eu vreau să-l întreb doar pe el acest lucru? De ce Dumnezeu îmi e frică să fac asta?

Sunt încăpățânată. Am auzit acest lucru și astăzi și cumva parcă avea sens. Parcă începea să prindă sens, să explice lucruri. Dar ego-ul meu ar prefera să nu creadă asta. Mă încăpățănez să nu cred că sunt încăpățânată, nu? Parcă ar fi un film cu proști pentru proști în care personajul principal sunt eu.

Mi s-a atribuit eticheta de insistentă, dar nu eram cu adevărat jignită de ea pentru era plasată în domeniul profesional și insistența mea m-a ajutat să reușesc.

Nu știu, parcă are sens. Mai mereu am avut încredere în instinctul meu, în ceea ce el credea că este mai bine pentru mine, dar în același timp mereu am crezut că sunt o persoană cu o mentalitate deschisă. Aș putea să enumăr toate lucrurile pe care le-am făcut care poate m-au dus la această concluzie, dar nu își are rostul. Oare mă mint că sunt încăpățânată acum? Oare m-am mințit înainte că am o mentalitate deschisă? Unde încep și unde se opresc minciunile? Sunt inconștiente sau conștiente?

Lucrul pe care am tot pus accentul de săptămână trecută este plecarea mea de aici. Am primit săptămâna trecută, miercuri un mail care îmi spunea că am fost acceptată ca voluntar la Neversea. Cred că ar fi bine pentru mine. Vorbim despre voluntariat, el mereu îmi făcea bine, mmă mai întâlnesc cu unele persoanele pe care nu le-am văzut de mai bine de un an, îmi e dor de România, voluntariatul mă va ține ocupată și depresia trebuie scoasă picătură cu picătură prin terapia și prin a mă ține ocupată, prea mult timp pe care îl las gol nu mă ajută, cunosc alte persoane, mai am câteva lucruri de rezolvat în țară. Totul pare pe lista de avantaje.

Mai insist pe un lucru: să reiau terapia în țară, nu aici. Nu mă sperie psihologul, am mai fost, e whatever, ci îmi displace spațiul lăsat de limbă. Da, vorbesc spaniolă, nu, nu o fac mediocru, dar nu e același lucru. Plus…planul este să plec destul de curând de aici, deci va trebui să-mi vomit povestea din nou altei persoane.

Sunt vegană și nu vreau să renunț la veganism și asta ar intra în categoria de persoană încăpățânată, dar în același timp poate fi și o idee în care cred, un scop. Nici nu mai știu.

Sunt multe, până și scrisul ar intra aici. Dar poate nimeni nu vorbește despre lucrurile în care cred sau la care țin, cât despre anumite situații, dar din nou…mereu am crezut că am o mentalitate deschisă, mereu am căut soluții, mereu am acceptat idei…sau așa credeam.

Sunt o serie de etichete care mi s-au tot atribuit în această viață: încăpățânată, nebună, zăpăcită, aiurită, anormală, ciudată, insistentă.

Parcă toate fac parte din același grup de joacă, poate toate mi se potrivesc, nici nu mai știu.

Nu cred că m-am pierdut pe mine, dar cred că nu mai înțeleg cine obișnuiam să fiu, dar poate m-am pierdut…

Iubesc schimbarea mai mult decât orice, gândurile mi se schimbă repede, uneori prea repede în minte, sentimentele mi se schimbă prea repede, stările mi se schimbă prea repede. Mereu mi s-a părut că sunt inconsistentă, în special legat de viața mea personală.

Dar încăpățânarea are cumva acum sens…poate pentru că am auzit-o destul de mult în trecut, poate pentru că are explica anumite situații pe care le-am îngropat fără răspuns…nici nu știu. O iau razna.

Am întrebat o prietenă cu care nu am mai vorbit de mult timp. A spus și ea că mă vedea încăpățânată, dar sincer nu prea îmi pasă de răspunsul ei. Vreau să îl întreb pe el. Mi-a spus la un moment dat că sunt al naibii de încăpățânată. Vreau să-mi explice, vreau să-mi dea exemple, vreau să îmi spună părerea lui…dar deși știu cum să formulez totul într-o manieră clară și elegantă, nu știu cum să vorbesc cu el. Îmi e frică să îl întreb. Poate e pentru că aș putea să mă lovesc de tăcere, poate din cauza răspunsurilor care cred că vor urma, nu știu…

Aș putea să îmi întreb părinții sau alți prieteni…dar eu vreau să îl întreb pe el…oare mă încăpățânez să vreau să îl întreb pe el? Jeez.

ÎNCĂPĂȚÂNÁT, -Ă, încăpățânați, -te, adj. Care stăruie cu îndârjire și fără flexibilitate; îndărătnic. ♦ (În sens favorabil) Ambițios.

ÎNCĂPĂȚÎNÁ, încăpățînez, vb. I. Refl. A ține morțiș, a insista cu îndîrjire să facă ceva, a persista, a stărui (îndărătnic) într-o atitudine sau într-o idee; a se îndărătnici.

 

Oare am fost încăpățânată? Oare încă mai sunt? Oare e un lucru rău? Oare e un lucru bun? Oare ce legătură are asta cu mentalitatea deschisă? Oare de ce sunt percepută și astăzi ca fiind o încăpățânată? Oare pot să fac un lucru construitiv din asta? De ce îmi este ego-ul rănit?

Oare această etichetă care este percepută ca fiind una negativă mă rănește acum pentru că aprinde răni în mine ca umilirea și respingerea? Oare ar trebui să fac opusul a ceea ce cred și vreau acum sau ar trebui să lupt pentru lucrurile de care cred că am nevoie?

Andreea.

-Tu ești atât de mult și știi asta.-

Oare frazele de aici vor avea sens?

 

Sunt prinsă în avalanșa sentimentelor. Sunt prinsă în avalanșa sentimentelor frumoase.

Încercam să îmi dau seama cum am ajuns la numele acestui blog care mi-a văzut multe fețe, multe culori. Știam unde să caut. Știam în ce mesaje să caut. Știam cine era persoana care îmi asculta tunetele și soarele și nebunia din cap.

Am fost prieteni. Nu cred că mai suntem. Sincer, nu mai știu…și acesta este motivul pentru care îi scriu aici și nu îl sun și nu îl caut în privat. Nu mai știu…

Inima mi s-a umplut de fericire, de râsete imediat. Conversațiile noastre mereu au fost intelegente și în același timp pline de sentimente și de idei mărețe și de încercări poate eșuate de a descoperi lumea. Îmi spunea multe, mai multe decât prietenilor lui. Așa mi-a spus. Și eu îi spuneam multe. Parcă uitasem cât de multe am împărtășit până acum.  Am uitat momente, cuvinte…le-am uitat pe toate până acum.

Nu știu exact ce vreau să-i spun, nu știu dacă mai avem multe să ne spunem și în același timp cred că avem prea multe să ne spunem. Nu știu, dar acum nu mă interesează.

Pentru P.,

 

Am lungit totul, știu. Încercam să-mi dau seama ce vreau să-ți spun.

 

Am atât de multe lucruri pentru care ar trebui să îți mulțumesc, nu cred că știu de unde exact să încep, așa că le voi așeza aici într-o ordine neclară, în ordinea în care mereu îmi împrăștiam bucăți din minte și din suflet în fața ta. Deja e prea mult, nu?

 

Mulțumesc pentru că m-ai ascultat!

 

Nu știu exact când ai început să mă auzi, dacă ai făcut-o de la început sau nu, dar știu când m-am simțit ascultată de tine cu adevărat, când aveam așa mare nevoie să fiu ascultată: îți amintești când te-am sunat și m-ai auzit prima oară plângând? nu știai ce să faci, dar nu conta, nu avem nevoie de sfaturi magice, de vorbe înțelepte sau de o mână dură. Aveam nevoie să fiu ascultată.

Mulțumesc!

 

 

Mulțumesc pentru că ai fost partenerul meu de scris!

 

Îți amintești cartea aceea extrem de proastă cu un titlu și mai prost la care tot lucram? Încă țin minte cum tu îmi trimiteai unele texte pentru a le scrie într-un anume stil, mai feminim și cum eu îți dădeam bucăți din cartea care nu va vedea niciodată lumina zilei să le scrii dintr-o perspectivă masculină. Nu au ajuns niciunde textele respective. Erau doar pentru noi, pentru amuzamentul și curiozitatea noastră.

 

Nu știu dacă acest blog lua naștere fără tine, sincer. Chiar nu știu.

 

Citisem acum câteva minute cum eu ți-am spus că am terminat-o cu scrisul. Nu îmi mai doream să scriu pentru că nu îmi mai doream să văd realitatea și pentru mine asta a însemnat mai mereu scrisul.  Nu cred că îți mai amintești ce ai spus, e okay, nici eu nu am făcut-o până de curând:

-Ai niste /ganduri neclare/ acum. Atata tot.-

-Nu pot sa cooperez cu ideea ca tu nu mai scrii.-

-Tu esti atat de mult si stii asta.-

-Si te fac eu sa te reapuci de scris cumva.-

-Daca renunti la scris ma supar pe tine.-

Aș putea să tot continui, știi? Încercam să renunț la blog și la scris definitiv și tu erai revoltat. Nu mai știu când am început să scriu din nou. Probabil răspunsul se află printre paginile jurnalelor mele care stau într-un dulap într-o altă țară.

Mulțumesc!

          Încă nu am terminat, dar nu simt nevoia să mai continui. Sunt mult mai multe în spatele prieteniei care a fost.

 

Poate încă nu s-a terminat.

Poate îți voi trimite articolul acesta.

Poate.

 

P.S: Am inserat o imagine articolului doar pentru tine. Mai ții minte, nu?

Fii fericit!

 

Mulțumesc,

Andreea.

 

Poate îi voi trimite articolul acesta cândva.

Au avut gândurile mele sens?

Ignoră-mă.

Fac asta pentru mine, nu împotriva ta! Nu încerc să te rănesc, nu mă gândesc zi şi noapte să-ți provoc durere, nu îți vreau durere, vreau doar să mă vindec, să-mi recâştig sănătatea. Fac asta pentru mine, nu o fac împotrivata!

 

 

Ți-am spus aceste lucruri şi multe altele, dar tu nu m-ai auzit, nici măcar nu m-ai ascultat. Nu mă surprinde. Niciodată nu mă asculți, niciodată nu mă auzi. Mereu îmi tai respirația şi frazele cu lucruri total stupide, mereu mă întrerupi, mereu mă ignori şi mereu mă insulți.

Aş fi crezut că îți e frică de vocea mea, dar ştiu că nu e asta. Nu îți e frică de vocea mea puternică pe care tot o reduci la tăcere, nu îți e frică de ea pentru că ție doar nu îți pasă.

 

Dar dacă nu îți pasă de ce tot urli ca un animal rănit când nimeni nu te răneşte. Te răneşti tu? Tu îți franjurezi străzile colorate ale corpului tău cu dinții? Ce te doare? Te doare ceva? De ce tot urli şi loveşti? De ce nu ştii să respiri? De ce nu îmi vorbeşti? De ce nu îmi răspunzi la întrebări? De ce mă neglijezi? De ce nu mă asculți? De ce nu mă auzi? De ce nu mă priveşti? De ce nu mă ignori? De ce nu încerci să mă ignori?

Ignoră-mă pentru a nu mai simți ghearele minții tale. Ignoră-mă pentru a nu mai fi muşcată şi rănită ş lovită de bestie ordinară şi scârboasă din interiorul tău.

Ignoră-mă pentru că eu nu mai vreau gălăgie.

Am început să o ignor pe ea, pentru mine. Am început să fac asta pentru mine şi tu ca de obicei ai început să dai în mine şi să mă insulți şi să mă loveşti şi să mă distrugi…ca şi atunci

Doar ignoră-mă, animal vulgar!

Andreea.

gramaje.

Oare e ironic? Eu cred că e puțin ironic.

Te vreau mult, te vreau într-o cantitate mare, într-o cantitate care m-ar putea ucide…

Dar în același timp m-aș mulțumi cu firmituri. De fapt, nu, te vreau prea tare. Doar cred că m-aș mulțumi cu ele. Poate ar fi trebuit să spun că le-aș accepta și le-aș iubi pentru că te iubesc pe tine…

Dar acum trebuie să învăț să iubesc marea plină de liniște care e înecată, scuufundată în întrebări fără răspuns. Trebuie să învăț să iubesc marea care ne desparte.

Trebuie să mă iubesc doar pe mine,

trebuie să uit de tine.

tumblr_static_tumblr_static__640

 

Andreea.