puțin de albastru

Acum mult timp, încercând să-mi fac ordine în viață, am început ca orice femeie care niciodată „nu are cu ce să se îmbrace” cu propriul meu dulap.

Obişnuiam să fiu una dintre persoanele care pentru a se calma începea o curățenie generală în exteriorul ei şi cumva, pe drum, între aspirat şi sters praful de pe birou îşi găsea liniştea. Spun obişnuiam pentru că sincer, nu am nici măcar cea mai vagă idee cine sunt acum şi surprinzător sunt foarte okay cu asta. Cred că încă mai am momente în care mă folosesc de exteriorul meu, de curățenie pentru a medita, dar cum spuneam nimic nu e sigur la mine, cu mine în acestă perioadă.

Am deschis dulapul şi gosh, eram atât de multe haine pe care nu le-am mai purtat de o veşnicie, erau multe pe care nu le-am purtat deloc, hainele care nu-mi mai veneau…oh, şi hainele cu o poveste în spate. 

Rațional, ştiam că nu am de ce să păstrez atât de multe haine, că nu am nevoie de ele, dar din punct de vedere emoțional era o dificultate mare pentru mine să înlătur lucruri din viața mea. Cu timpul a devenit mai uşor, mult, mult mai uşor, dar în acel moment nu a fost.

Am ales să-mi dăruiesc toate hainele unor centre de copii din apropiere. Aveam multe lucruri de dat. Dintr-o dată dulapul meu era foarte „dezbrăcat”, cum ar spune mama, dar am fost fericită cu această decizie, cu această schimbare şi m-am bucurat că lucrurile care obişnuiau să fie ale mele, sunt astăzi folosite de alții.

Dar cumva, mă bântuie acest articol de îmbrăcăminte câteodată, ca un vis ciudat care-ți apare o dată la câteva luni. Îmi apare brusc imaginea ei în minte, ca şi un gând care vine prea repede şi tocmai l-ai pierdut. 

M-ai văzut prima oară purtând acea cămaşă albastră cu un mic decolteu în v şi 4 nasturi „de formă”.

 Mi-ai spus că sunt frumoasă pentru prima oară tot atunci.

 Ceva timp mai târziu, purtând acelaşi articol de îmbrăcăminte, ne-am sărut şi am fost împreună o zi întreagă, după care m-am întors de unde am plecat.

Cămaşa respectivă trezeşte atât de multe amintiri în mine, amintiri cu tine pe care poate în timp le voi uita, dar care astăzi încă mă fac să zâmbesc puternic şi adevărat.

Am câteva poze cu tine de atunci, care capturează unele dintre acele momente aruncate undeva printr-un album vechi în casa în care am copilărit, dar nu am nevoie de ele, adevărul e că nici nu le-am mai văzut de foarte mult timp, dar câteodată nostalgia provacată de acel albastru deschis mă face să-mi luminez fața şi să scriu iar despre noi.
cred că asta suntem noi, 

o albastră amintire..

-A.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s