Când îmbătrâneşti,tu, omule drag?

Prea multe persoane se întreabă:
Când îmbătrâneşte cu adevărat o femeie? Când îmbătrâneşte cu adevărat cineva…?

Un răpuns venit de la o ‘bătrână’ puştoaică de 20 de ani.

Ultimul an a fost oribil din fiecare punct de vedere posibil.

Ultimul an mi-a format un rid pe frunte la care mă uit fascinată în oglindă în fiecare zi de luni când realitatea pare că mă cuprinde cu putere iar şi iar de braț şi mă întreabă disperată ” Ce faci tu cu viața ta?” .

Îmbătrâneşti când soarele şi luna te văd prea mult plângând./ plângând prea mult/ îți văd lacrimile prea des./ chipul plin de lacrimi fierbinți prea des

Îmbătrâneşti când nu ai poftă de mâncare, de soare, de aer curat, când nu mai ai poftă de viață.

Îmbătrâneşti când 4 ore de somn sunt multe făță de obişnuitul tău program.

Îmbătrâneşti când ai produsele de îngrijire aruncate în dulap, expirate poate toate…şi ție nici măcar nu-ți pasă pentru că de ele ai uitat.

Îmbătrâneşti când duşul devine o povară, o chestie pe care ştii că trebuie să o faci şi de care vrei să scapi cât mai repede.

Îmbătrâneşti când nici măcar nu îți mai trece prin cap să citesti o carte pentru că ştii deja prea bine că nu te poți concentra.

Nu te mai gândeşti să faci un lucru nou pentru că nici măcar nu ai energie pentru aşa ceva.

Îmbătrâneşti când ştii că încă eşti tânăr sau că ar trebui să te simti aşa…dar tu nu o faci.

Îmbătrâneşti când îți petreci nopți întregi uitându-te în ochii întunericului fără emoții, fără nimic.

Îmbătrâneşti când nu mai simți, când nu mai ai pasiune în ochi pentru nimic, când nu mai iubeşti pe nimeni şi nimic…când nici nu mai şti cum ai putea să te iubeşti pe tine.

Îmbătrâneşti când simți prea multă durere şi prea multe doze de nepăsare…câteodată parcă venite în acelaşi timp…

Îmbătrâneşti când te întrebi la 19 ani „de ce mă simt aşa de bătrână, oare?”

-A.

Anunțuri

De ce am…?

” M-am pierdut în gândurile mele. El observa acest lucru. Mă cunoșteam mai bine decât mine în aceea perioadă. M-a întrebat ce am pățit, fiind tot în cameră. Nu i-am răspuns nimic. Apoi s-a apropiat de mine. Eram somnoroasă și obosită. S-a așezat în fața mea și a început să spună că arată ca un câine cu părul ud și își scutura capul. Am început să râd. Îi plăcea să mă facă să râd și mie începea să îmi placă de el. Apoi ne-am îmbrățișat. Îmi sprijineam capul pe umărul lui.Mi-a mutat fața sper el. Mi-a dat părul după ureche și a căutat să mă sărute. Am evitat. A mai încercat de câteva ori și răspunsul meu a fost același. Credea că totul e un joc și zâmbea. Văzând că nu am scăpare, l-am lăsat să mă sărute. A fost un sărut mic,a fost o încercare.Apoi a apărut pe fața lui un zâmbet de învingător. L-am auzit spunându-mi ”Bravo!” și m-am surprins zâmbind. Apoi el a plecat.  „
/* o bucățică dintr-o carte care nu va vedea niciodată lumina zilei. câteodată ai în fața ta o parte din tine din trecut şi pur şi simplu nu te recunoşti, gândurile aşezate în documentul acela deschis ultima oară acum câteva secole au prins mucegai…de ce am scris totul aşa? ce am vrut să transmit? de ce am scris asta? */
PS1: *cringe*

PS2: poți să vezi informaticianul din mine? 

/* */
-A.

pentru o tânără îndrăgostită

Prea tânără să înțeleg cum funcționează lumea deşi am fost aruncată în ea la 15 ani, 

prea tânără ca să înțeleg de ce te placea lumea,

prea tânără

dar greşelile din tinerețe

par aşa frumoase, acum la „bătrânețe”
şi ochii tăi căprui şi pielea ta prea fină

îmi vor ramâne pe veci diamante

în al meu coliar cu amintiri

chiar şi după a noastră moarte.
vreau ca lumea să te ştie,

să te vadă, greşeală prea dulce a tinereții mele,

vreau o imortalitate în doi

o imagine cu  noi 

acum şi mereu întipărită

într-o altă tânără îndrăgostită.
-A.

//7:31 am, 03/26/2017

puțin de albastru

Acum mult timp, încercând să-mi fac ordine în viață, am început ca orice femeie care niciodată „nu are cu ce să se îmbrace” cu propriul meu dulap.

Obişnuiam să fiu una dintre persoanele care pentru a se calma începea o curățenie generală în exteriorul ei şi cumva, pe drum, între aspirat şi sters praful de pe birou îşi găsea liniştea. Spun obişnuiam pentru că sincer, nu am nici măcar cea mai vagă idee cine sunt acum şi surprinzător sunt foarte okay cu asta. Cred că încă mai am momente în care mă folosesc de exteriorul meu, de curățenie pentru a medita, dar cum spuneam nimic nu e sigur la mine, cu mine în acestă perioadă.

Am deschis dulapul şi gosh, eram atât de multe haine pe care nu le-am mai purtat de o veşnicie, erau multe pe care nu le-am purtat deloc, hainele care nu-mi mai veneau…oh, şi hainele cu o poveste în spate. 

Rațional, ştiam că nu am de ce să păstrez atât de multe haine, că nu am nevoie de ele, dar din punct de vedere emoțional era o dificultate mare pentru mine să înlătur lucruri din viața mea. Cu timpul a devenit mai uşor, mult, mult mai uşor, dar în acel moment nu a fost.

Am ales să-mi dăruiesc toate hainele unor centre de copii din apropiere. Aveam multe lucruri de dat. Dintr-o dată dulapul meu era foarte „dezbrăcat”, cum ar spune mama, dar am fost fericită cu această decizie, cu această schimbare şi m-am bucurat că lucrurile care obişnuiau să fie ale mele, sunt astăzi folosite de alții.

Dar cumva, mă bântuie acest articol de îmbrăcăminte câteodată, ca un vis ciudat care-ți apare o dată la câteva luni. Îmi apare brusc imaginea ei în minte, ca şi un gând care vine prea repede şi tocmai l-ai pierdut. 

M-ai văzut prima oară purtând acea cămaşă albastră cu un mic decolteu în v şi 4 nasturi „de formă”.

 Mi-ai spus că sunt frumoasă pentru prima oară tot atunci.

 Ceva timp mai târziu, purtând acelaşi articol de îmbrăcăminte, ne-am sărut şi am fost împreună o zi întreagă, după care m-am întors de unde am plecat.

Cămaşa respectivă trezeşte atât de multe amintiri în mine, amintiri cu tine pe care poate în timp le voi uita, dar care astăzi încă mă fac să zâmbesc puternic şi adevărat.

Am câteva poze cu tine de atunci, care capturează unele dintre acele momente aruncate undeva printr-un album vechi în casa în care am copilărit, dar nu am nevoie de ele, adevărul e că nici nu le-am mai văzut de foarte mult timp, dar câteodată nostalgia provacată de acel albastru deschis mă face să-mi luminez fața şi să scriu iar despre noi.
cred că asta suntem noi, 

o albastră amintire..

-A.

când este prea mult?

M-am gândit mult la acest subiect în ultimele zile şi cumva încă nu am răspuns clar în minte.

Eu scriu, mereu, aproape în fiecare oră în care sunt conştientă…şi când nu o fac mă simt vinovată pentru ideile vin şi pleacă prea repede uneori din minte şi nu reuşesc să cuprind totul pe hârtie…clar este un lucru pe care e nevoie să-l înbunătățesc peste o viață mai liniştită.

Dar întrebarea grea vine acum: unde este limita, până unde poți merge?…nu neapărat când este vorba de tine, ci în momentele în care îți aşterni gândurile despre o altă persoană. Ar trebui să ții lucrurile acestea doar pentru tine, într-un jurnal secret? Ar trebui să nu publici niciodată nimic despre alte persoane fără permisiunea lor? 

Dar care e treaba cu sentimentele tale despre persoana respectivă? Care e treaba cu familia care poate vreodată îmi vor găsi blog-ul?

Inițial, mi-am răspuns că totul e okay până la urmă, că pot scrie ceea ce vrea şi pot captura realitatea aşa cum o văd prin ochii mei.Încă mai cred acest lucru, dar doar când vine vorba de casa mea, de jurnalul meu. Acolo mereu voi scrie, spun eu acum şi mereu îmi voi spune povestea.

Dar care e treaba cu blog-ul? Majoritatea articolelor mele sunt în legătură cu anumite experiențe din viața mea, unele m-au format, altele mi se par interesante şi încă încerc să învăț din ele…dar se aplică aceeaşi regulă şi aici? Pot să aştern povestea prin ochii mei? 

Scrisul pentru mine a fost o libertate, un loc în care puteam spune, gândi şi acționa cum vreau şi prin jurnal nu voi pierde acest sentiment, dar din nou…care e treaba cu blog-ul?

Scriu astăzi aici pentru una dintre persoanele pe care am prezentat-o în blog-ul mi-a făcut cea mai drăguță surpriză din ultimul timp, şi Doamne, cât aveam nevoie de una! 

Din punctul meu de vedere, descrierea ei este una realista, una pe care am observat-o mult timp, dar în descrierea sunt incluse şi părțile mai puțin bune ale realității ei văzute prin ochii mei ani şi ani. 

Ideea e că mă simt vinovată, punct. Mă simt vinovată, deşi încerc să-mi găsesc scuze. 

Ştiu din prea multe experiențe că nu e bine să iei decizii radicale la cald, aşa că nu şterge blog-ul, nu voi da jos articolul, nu voi face nimic decât să dorm şi să las ziua de mâine să fie.( puțin ironic având în vedere că scriu acest articol)

Unde depăşim linia dintre observare şi judecată? Cum se vede acest lucru în scriu? Ar trebui să cerem mereu acordul când ne dorim să public un anumit lucru despre cineva sau ar fi bine să fim la fel de liber pe blog ca şi în propriul jurnal?

Unde este limita?
Mi-aş dori enorm să aud mai multe păreri în comentarii, să văd mai multe perspective, aşa că vă invit să fiți liberi şi să jonglați cu ideile voastre referitor la multele întrebări adresate mai sus.

-A.