bucată uitată de suflet.

pot spune clar și tare că nu știu nimic despre dragoste, dar știu ceva despre dragostea reală. nu știu cum ar trebui să o trăiești sau ce ar trebui să faci și nimeni niciodată nu va găsi o regulă universală în dragoste, dar știu ceva despre dragostea mea pentru el.

a trecut mult timp, s-au întâmplat foarte multe în viața mea și el nu mi-a trecut prin minte de mult timp, dar astăzi uitându-mă la unul dintre serialele mele preferate, Suits am recunoscut o melodia. Nu știam cine o cântă, nu știam cum se numește, dar mi-a amintit de el, de ceva cunoscut din trecut. Câteva click-uri mai târziu am descoperit că melodia era The Scientist, un cover realizat de Tyler Ward, Kina Grannis, Lindsey Stirling. Am dat play și am pătruns într-o altă dimensiune, în acel moment care se întâmplă mereu și mereu fără încetare, acea infinitate care a rămas acolo în timp, plutind printre aroma noastră. am început să plâng. Am multe motive să plâng în ultimul timp, poate am plâns pentru că amintirea m-a trimis într-o altă perioadă a mea și m-a pus față în față cu mine, cu inocenta de mine de atunci…dar pot să recunosc, deși nu aș vrea să o fac…well, că am plâns pentru tine.

nu îmi doresc absolut deloc o împăcare și cumva știu că nu se va întâmpla asta niciodată. noi nu funcționăm împreună, nu am făcut-o niciodată și șansele pentru iluzia unui viitor fericit împreună sunt prea mici.

dar el încă e în sufletul meu…ce pot spune? mi s-a băgat pe sub piele și nu pot face nimic în legătură cu asta. mă surprind acum pe mine din nou pentru că schițez un zâmbet cald și dulce scriind toate acestea. cred că oamenii mari aveau dreptate…dragostea adevărată nu moare…nu înseamnă că durează sau că are un final fericit, că oamenii rămân împreună…înseamnă doar că nu moare. rămâne în suflet cumva și deși trec luni sau ani de zile, cândva cumva o amintire se va trezi la viață și îți vei vedea din nou acea bucată uitată de suflet.

Anunțuri

cafea, cola și caramele

situațiile disperate cer mult zahăr.

cafeaua nu a reușit niciodată să își facă efectul asupra mea, dar mereu am reacționat interesant la combinație dintre puține ore nedormite, caramele, cola și cafea. niciodată nu am reușit să consum atât de mult alcool încât să nu îmi pot controla acțiunile, dar mereu eram foarte veselă după o doză mare de zahăr.

enegia maximă, idei care apar și pleacă extrem de repede și bătăi prea dese de inimă…lucruri prea bine știute de mine. aș putea spune că el avea același efect asupra mea, dar adevărul e că nici măcar nu mai țin minte. tot ce știu și sper eu că mereu îmi voi aminti e dulcele unei zile pline…pline de activități, ședințe, interviuri, telefoane și căsuțe de bifat pe foaia mea de ”to do list”.

adrenalina care-mi curge prin vene când mă grăbesc să ajung dintr-o parte în alta a orașului pentru a rezolva ceva neprevăzut, felul în care deși ziua e obositoare eu adorm cu un zâmbet tâmp pe față, gălăgia orașului în mijlocul zilei, sentimentul de ”astăzi a fost o zi bună” indiferent de ce s-a întâmplat și tocurile prea înalte pe care mereu le port…sunt lucruri de neînlocuit pentru mine și poate că mereu vor fi.

toți ne dorim mai mulți sau și mai mulți bani și recunoaștere indiferent de locul de muncă, toți ne dorim un trai decent…sau poate nu, dar dacă îți dorești cele menționate și poate câteva lucruri în plus e nevoie de muncă, mereu am știut și mereu voi ști acest lucru. e nevoie de multă, multă, multă muncă. și majoritatea oamenilor o dau în bară din cauza unui gol, unei lipse de motivație, de pasiune pentru munca lor…și singurul lucru la care mă pot gândi acum e cât de norocoasă sunt pentru că pot munci în domeniul în care îmi place…că zilele mele pline sunt pline pentru că vreau, nu pentru că trebuie…nu mă consider calificată pentru a da sfaturi în afaceri, în viață în general, dar pot spune foarte clar că munca îți poate fi un prieten foarte bun dacă ști cum să te bucuri de ea.

 

 

ziua de astăzi a fost plină de cola, caramele și cafea

o conversație de duminică

„ știi, cred că mă pierd prea repede. în vinuri dulci, în melodii prea puțin ascultate azi, între picioarele lui, în relații, în prietenii, în parfumuri și în și mai multe melodii, în pictură, în ore târzii, în fiecare om pe care poate tu îl știi…mă pierd prea repede, prea des. nu știu cum să țin de mine când prea multe sentimente mă atacă, probabil nu voi ști să fac asta niciodată…sau poate, poate în viitor voi reuși să fiu mai bine și mai stăpână pe mine…după ani de terapie…iar nu fac sens…ce spuneam? da, mă pierd…în obiective, prietenii, în oameni și în copii. mă pierd în tot, tu oare știi?

nici măcar nu mai e vorba de a alege aici, nu simt că pot alege, simt doar că sunt controlată, că parcă cineva mă face să nu gândesc, știi? oamenii m-au făcut imatură, prea rece, prea prietenoasă, insensibilă, nebună, ciudată și de prea multe ori insistentă. nu cred că știu să iubesc…cel puțin nu cred că știu să iubesc așa cum toți ceilalți se așteptă de la mine să o fac…de fapt, șterge asta, nu știu să iubesc punct. nu cred că am iubit cu adevărat pe cineva în toată viața mea și nu știu dacă o voi face. par stricată, nu? da, asta mi-au spus și persoanele care se plângeau că le îmbrățișez prea mult….poate chiar sunt stricată. pentru mine „am încredere în tine” sau un „te respect” are mai multă valoare decât vorbele prea goale de „te iubesc”…nu știu să iubesc fără să mă pierd, nu știu să admir fără să mă pierd…de fapt nu știu să trăiesc fără să mă pierd…îmi pare rău pentru că mă pierd în prietenii și pentru că devin aceea persoană pe care toți par așa de grăbiți să o evite…îmi pare rău că încă nu am ajuns la mine cu adevărat pentru că sunt încă pierdută într-un ocean de sentimente pe care nici eu nu le înțeleg…poate sunt fucking defectă!

ah și scuză-mi mica mea criză existențială, după cum știi am prea multe, prea des”

 

 

îi trimit mulțumiri persoanei care îmi ascultă gândurile curgând sub forma unor șiroaie de lacrimi. mulțumesc, P.!

– doar o mica parte dintr-o conversatie prea lunga

29.01.2017

mă pierd

oh, Doamne…

cred că asta știu să fac cel mai bine…să mă pierd.

în oameni, în orașe, în parteneri de viață și iubiri imposibile, în seriale ale căror nume nu mi-l voi aminti peste 2 ani, în gânduri complicate și obiective în ceasul 2 al dimineții,  în parfumul lui, oh gosh, parfumul lui…

mă pierd în tot și în nimic.

încep să cred că eu mă topesc în tot ce ating și în tot ce vreau să ating, că într-un fel totul pare că îmi aparține, dar nu îmi aparține nimic.mă prierd puternic și prea des, de aceea în ultimul timp îmi prefer

singurătatea.

M-AM SĂTURAT SĂ MĂ RĂTĂCESC DIN NOU ȘI NOU

ÎN CUVINTE DE DOR

ȘI CERTURI!!!!

M-AM SĂTURAT, MĂ AUZI?

 

de ce? de ce ofer mai mult decât primesc? de ce mă îndrăgostesc de orașe mai repede decât cresc? de ce simt conexiuni puternice prea ușor? de ce uit de toate când vine vorba de amor?

de ce? de ce? de ce?

fiind puțin realistă, spun eu în mintea mea vine un singur răspuns mereu: îți vei găsi răspunsurile într-o zi de luni când vei plânge râuri pe canapeaua din cabinetul unui psiholog. e greu să îmi găsesc răspunsuri, pentru mine poate mereu va fi. le găsesc doar în nopțiile târzii sau după luni, ani de la incident. nu știu să trăiesc rațional, nu știu nici măcar dacă vreau. mulți îmi spun că sunt imatură, că sunt încă un copil care nu știe nici măcar ce vrea…pot să îi învinovățesc? vreau să fiu detectiv pentru o perioadă de timp, să am o cafenea mică și cochetă în București, vreau să fiu psiholog cu mult înainte să am măcar 14 ani și acest lucru încă nu s-a schimbat, vreau să scriu mereu, să am cărți publicate în diferite domenii, să dau în sfârșit viață demonilor și gândurilor prea pure pe foaia prea albă de hârtie doar prin culori. Vreau multe…și mă cert adesea pentru că vreau prea multe.

am pierdut firul ideilor din nou, m-am rătăcit de la tema principală iar. mereu fac asta. sper că nu mereu o voi face. deși trăind totul la o intensitate maximă te face să te simți regele lumii, mă face să mă simt regina lumii poate uneori doar când mă pierd într-o pictură pe stradă, te face deseamenea să simți că toată intensitatea te destramă…câteodată.

nu  știu dacă am reușit vreodată cu adevărat să ajung la mine, știi? eram prea pierdută, poate, în aglomerația altor trăiri. deci poate, cumva nu mă pot pierde cu adevărat pentru că nu știu ce aș putea pierde. nu fac niciun sens, din nou.

nu știu să îmi controlez emoțiile prea bine, poate e okay…sau poate e ceva pentru care am nevoie ani de terapie…cine știe?