altă specie?

Verișoara mea împreună cu mama și iubitul ei au venit pe la noi duminica trecută. Eu eram în camera mea, ca de obicei…când ai depresie și nu ai obligații de îndeplinit…nu faci prea multe. Verișoara mea a venit în cameră și a stat în tăcere cu mine pentru câteva minute bune. Nu eram interesată să spun ceva sincer, nu vorbim de mult și depresia și anxietatea mea erau la cote destul de înalte.

A început să îmi ofere sfaturi care știu că veneau dintr0un loc bune, dar erau și sunt în continuare extrem de proaste pentru mine și nu fac altceva decât să mă înfurie mai tare. „dar tu chiar ai încercat să fii bine?”, „poate trebuie să încerci mai mult. încearcă mai mult!!” „fii mai pozitivă”, „tu poți să treci singură peste depresie dacă încerci.” am auzit aceste fraze împreună cu multe altele pe care nu ar trebuit să i le spui niciodată unui om care suferă de depresie. am început să mă enervez și să încep să îi explic văzând-o fără habar ce înseamnă depresia în cele mai simple xemple. A continuat. I-am explicat din nou, nimic, am început să vorbesc pe un ton mai agresiv fără să îmi dau seama..și am început să lăcrimez dintr-o dată. nu am făcut foarte mult contact la început pentru că mai orice formă de socializare tinde să îmi ridice nivelul de anxietate zilele acestea.

Apoi am oprit subiectul pentru că nu părea să ajungă niciunde.Am început să fac unul dintre lucrurile pe care le făceam de zeci de ori când eram sociabilă. Am început să pun întrebări, să o întreb de viața ei, de ziua, să o fac să vorbescă în timp ce eu îmi scufundam mintea în orașul meu de suflet și pe plajele nisipoase doar pentru a mă relaxa.

A început să îmi spună lucruri despre prietenul ei, care by the way, mare misogin și atunci am început să acord cu adevărat atenție în omul pentru care nu aveam niciun fel de respect până acum, lucru care nu se va schimba vreodată dacă el nu se schimbă…dar poate unii oameni sunt dincolo de salvare.

Am început să îi spun despre drepturi egale, despre cum fiecare om vine în forme diferite, în culori diferite, că toate acestea sunt doar nuanțe. Că eu pot să iubesc pe cine iubesc și e okay, că orice ar trebui să se simtă liber să iubească pe cine iubește, că un psiholog nu e doar pentru nebuni, că te poate ajuta să îți găsești un sens în viață, că psihologul poate fi omul care te ajută să îți scrii cartea de instrucțiuni pentru propria-ți viată. Am început să îi povestesc despre ce părere am eu despre Dumnezeu, știință, veganism. I-am spus cum poți trăi un stil de viață sănătos, fără zeci de ore în fața unui calculator, fără prea puține ore se somn și prea puțină mâncare și cum ochelarii pot fi o soluție pentru că nu vede bine. Obișnuiau să trăiesc sănătos și eu la un moment dat.A pus mai multe întrebări decât am oferit păreri și ea mereu părea uimită de fiecare lucru pe care îl spuneam, de parcă am introdus-o în altă lume, de parcă eram de pe un alt Pământ. de fapt, uitându-mă în trecut, probabil am vorbit eu prea mult…cred că nu mai știu atât de bine să interacționez cu oamenii, nu că vreodată eram foarte bună la asta.

Se uita la mine de parcă eram o altă specie de om. Nu știu dacă a luat ceva cu ea acasă, cel mai probabil a luat doar iluzia unei alte lumi descrise de un copil care suferă de depresie, boală pe care nu o înțelege. O oră nu va schimba un stil de viață pe care ea îl știe de peste 20 de ani și e normal. Fiecare schimbare necesită timp, dar sper totuși că la un moment dat în viața ei va trăi o viață fericită, fără să fie chinuită de toate problemele care nu ar trebui să existe în viața ei și fără să poarte mereu în gând ideea de „nu sunt și niciodată nu voi fi suficient de bună”.

Nu am încercat absolut deloc să îi impun părerile mele despre viață și despre cum cred eu că ar fi bine să îți trăiești viața. Fiecare om e diferit, fiecare om are propriile instrucțiuni pentru viața lui, dar am încercat poate la nivel inconștient să îi arăt că există viață și în afara cutiei ei.

Nu poți scoate unele persoane din mediul toxic în care au trăit prea mult timp. Nu poți schimba oamenii, nu îi poți schimba nici măcar dacă ei își doresc cu ardoare schimbarea. Trebuie să facă ei munca, trebuie ca ei să își deschidă ochii și să schimbe lucrurile demult stricate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s