zilele mele goale…

„le spun mereu oamenilor să mă lase singură, să nu îmi trimită mesaje, să nu încerce să mă scoată din casă și mai ales să nu mă enerveze…câteodată nici să nu respire pe lângă mine în zilele mele goale. vezi tu, zilele mele goale sunt și cele mai pline de sentimente pentru mine. e ca și cum aș simți un gol uriaș în mine și în același timp sute de sentimente.

în zilele mele goale nu scriu. nu mănânc sau o fac prea mult. îmi dizolv mintea în seriale despre supereroi la fel cum laptele se dizolvă în cafea doar pentru a nu gândi sau stau în tăcerea exterioară dând volumul la maximul gândurilor mele care mă paralizează în pat. cele mai mari reușite sunt discursurile motivaționale pe care mi le ofer timp de câteva zeci de minute doar pentru a merge la baie. mi se poate citi oboseala pe față nespălată în dimineața zilei respective…pentru că e prea mare efortul. nu las soarele să pătrundă deloc în camera mea pentru că mă irită, mă enervează și mă face să mă simt mai prost…poate pentru că fac același lucru și în grădina minții mele care astăzi e plină de ierburi țepoase, care e prea obosită să mai simte nevoia de apă și duce rău de tot lipsa unei raze calde de lumină. poți să îți dai seama prea ușor că am o zi proastă doar prin simplul fapt că eu, iubitoare de soare stau într-o beznă completă”(iunie 2015-ianuarie 2016)…dar astăzi nu e nimeni aici pentru a observa, nimănui nu îi pasă suficient pentru a observa. astăzi pot spune în ceață că se fac peste două luni se face un an din momentul am recunoscut că sunt depresivă. viața mea s-a învârtit în cerc timp de un și câteodată în drumul meu spre o ieșire mai culegeam o floare, o rază mică de fericire…mă uit în trecut des, poate prea des în încercarea mea de a depista când a început totul…dar nu am un răspuns sigur nici măcar astăzi…totul a început să cadă ușor în 2012, dar câteodată pare acel gol a fost mereu acolo, doar că îl ignoram…asta am făcut mereu…2012 a fost un an prost, 2013 la fel…2014 a devenit puțin mai bun, 2015 a fost un dezastru și în 2016 am realizat că stau întinsă pe pământul rece al gropii mele și că nimic nu mi-a atenuat căderea…și eu sunt doar bucăți de cioburi care încearcă să se adune din nou și din nou în fiecare zi. fiecare zi, fiecare moment e doar o luptă constantă între mine, persoana care încă mai are speranță, care vrea cu disperare să își rupă customul depresiei de pe ea și monștrii mei veniți în multe forme și culori. depresia și-a adus prieteni cu ea încă de la început. în cușca mea mă învârt iar și iar, de prea multe ori sunt bătută…și câteodată doar îmi pun fața între gratiile închisorii și simt o rază de soare pe fața mea prea palidă în timp ce monștrii se plimbă pe lângă mine și încearcă să atace mereu și mereu.

 

am vorbit cu un doctor prea puțin doar prin intermediul mail-urilor, deci nimeni de profesie nu mi-a pus acestă etichetă pe frunte. eu am făcut-o doar pentru că e singurul lucru care face sens pentru mine acum, toate simptomele coincid pentru fiecare etichetă și cumva având-o pe frunte îmi dă puțină liniște și mă ajută să cred că nu eu mi-am provocat coșmarul din care nu par să mă mai trezesc.

astăzi, 20.01.2017 e o zi proastă, extrem de proastă, dar scriu aici pentru că sunt capabilă să țin pixul în mână, ascult muzică, pictez, îmi beau cafeaua prea târzie și am lăsat soarele să-mi lumineze camera.aș crede că e o zi bună dacă nu aș simți furtuna din capul și sufletul meu…vezi tu, depresia mea nu are reguli, sănătatea mea psihică nu are reguli.

în cele mai ciudate momente ale zilei pot să schițez un zâmbet doar pentru că mă gândesc la lumea de afară, la faptul că în acel minut cineva se îndrăgostește, cineva își bea cafeaua cu două lingurițe de zahăr pe balconul unui hotel într-un loc cald și privește răsăritul, că 2 persoană se sărută pentru prima dată, că un pictor pune pe pânză un albastru cald și fumează un trabuc, că persoane pe care le cunosc se bucură de ceva acum sau că un scriitor scrie ceva care îl face fericit. știu că există frumusețe în durerea mea poate doar prin simplul fapt că m-a adus din nou aproape de artă în cele mai ciudate și frumoase forme ale ei, poate durerea mea mă învață cele mai importante lucruri acum, dar nu asta contează cu adevărat.

tot ce pot vedea prin ochii mei încețoșați de lacrimi e că deși planeta plânge de multe ori, ea tot e de o frumusețe magică și poate așa sunt și eu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s