sărutul acela franțuzesc

din prima mea relație pare să îmi amintesc acel sărut cel mai bine. am prea puține lucruri întipărite în minte din capitolul noi doi. dar îmi amintesc clar acel moment. poate pentru că atunci am realizat cu adevărat că eu nici măcar nu te plac sau poate pentru încă îmi amintesc tipul care a venit ușor în spatele nostru după și zâmbetul lui m-a făcut să zâmbesc, oh și mai era tipul respectiv lângă care am stat în autocar…de ce pot să îi văd pe ei mai clar? poate pentru că nu te-am văzut niciodată pe tine.

știi la 16 ani mă așteptam ca prima relație să fie prima iubire, dar nu a fost așa absolut deloc. nici măcar nu mi-a plăcut de el. până și numele lui îmi provoacă o repulsie…nu din cauza faptului că am terminat relația rău, nicidecum. a reacționat okay după ce m-am despărțit de el…poate pur și simplu el ca persoană nu e o persoană cu care aș fi astăzi nici măcar amici…imaginea lui din trecut e încă urâtă pentru mine…

eram într-o excursie, nici nu mai știu unde, dar eram.  ca doi adolescenți ne-am despărțit de restul grupul în drumul nostru prin pădure. nu știu cum sau de ce, dar țin  minte că eram foarte aproape de drumul pe care toți urmau să coboare. ne-am despărțit repede de ei, aveam un avans. vorbeam despre ce vorbeam noi adică nimic important. el a început să îmi sărute ușor buzele și eu i-am răspuns( vomit puțin când mă gândesc la asta). apoi a început să-mi bage limba pe gât, nici nu mai țin minte dacă a fost un sărut bun sau nu(cel mai probabil nu), tot ce țin minte e că nu am simțit nimic, niciun fluturaș în stomac, nici măcar o picătură de fericire. am simțit doar limbile noastre întâlnindu-se și golul acela…nu simțeam nimic.

am auzit la scurt timp vocea unui tip care era cu noi în excursie. aclama. chestii tipice adolescenților. ne sărutam și auzindu-l am deschis ochii. îi simțeam zâmbetul și îmi simțeam dezgustul față de el și interesul pentru celălalt tip. tipic mie aș putea spune acum.

celălalt băiat continua să coboare dealul. noi ne-am oprit. m-ai luat de mână și ne-am îndreptat spre autocar. când am ajuns jos, te-am întrebat dacă mă vei conduce acasă după ce ajungem și tu cu un zâmbet tâmp mi-ai spus:„m-ai făcut fericit astăzi”.

nu am înțeles niciodată cum un sărut poate trezi fericire în cineva până nu l-am întâlnit pe el. tu nu ai trezit niciodată nimic în mine deși zâmbetul îți era până la urechi când mă sărutai și deși acționai ca și cum mă iubeai.

nu am în minte multe amintiri cu tine, dar aș vrea așa de mult să o șterg pe aceasta.

 

de mână cu tine…

am vrut să văd lumea, de mână cu tine am vrut să cres, să înfloresc în viață. am vrut, am vrut, am vrut…dar nu cred că te-am întrebat vreodată ce vrei tu.

uitându-mă în trecut…eu cred că tu tânjeai după o persoană deja înflorită, mai puțin decât tine, bineînțeles, doar nu vrei să îți rănești ego-ul cât casa, o femeie puternică, dar nu prea puternică, o altă Ruxandra.

nu cred că ai putut să o uiți cât ai fost cu mine, de fapt știam asta prea bine, dar alegeam să ignor asta, nu îmi făcea bine.

poate tu ai vrut o femeie pe care să o înșeli așa cum ai făccut cu ea și care să nu te înșele niciodată. nu știu ce ai vrut, sincer. erai mereu prea ocupat cu buzele mele…și mai deloc ocupat cu sentimente și cuvinte simple și conversații despre Univers, stele și continente. nu ai fost așa la început. ai început prin cuvinte și conversații lungi și târzi până când inima mea a explodat petale de trandafiri peste imaginea ta.

nu voi primi un răspuns în această viață, cred eu. dar îmi e bine așa, deja îmi e bine fără tine. dar tu știi că am vrut…

am vrut așa de tare că călătoresc cu tine de mână în locurile tale natale, să ne plimbăm cu mâinile împletite în nopțile târzi, să dansăm valsuri și tango în parcuri pustii, să desenăm animintiri de un roz pal și mă înveți să înot într-o zi senină, să îți pui brațele în jurul meu și să-mi dai căldură apoi să-ți apropii mâinile și să mă strângi de mână, să mă săruți pe frunte în diminețile de luni și să creștem împreună mereu, mereu și acum.

am vrut prea multe? am vrut lucruri imature? tu niciodată nu ai vrut? încă mai vrei? de ce ai apărut în viața mea? de ce ai reapărut? cine ești tu cu adevărat, fără valul meu de petale roz de trandafiri?

nu poți avea toate răspunsurile și nici nu le caut. le las libere în Univers să ajungă și la alte persoane, să cunoască și alții buze ca ale tale și explozii de trandafiri ca ale mele…dar vreau să știi că eu chiar am vrut.

 

images

am murit în fericire?

sincer, nu îmi amintesc gustul fericirii. nu îmi amintesc cum al meu corp o ia razna cu un strop de fericire, poate e la fel ca și corpul unui copil care a consumat prea mult zahăr. nu mai știu.

dar știu alte lucruri, am învățat alte lucruri în 4 ani presărați prea puțin cu fericire. „prea puțin cu fericire”…uitându-mă în urmă chiar nu eram fericită, dar nu vedeam acest lucru pentru că îmi încărcam programul și ajungeam să adorm pe scaunul de lângă biroul meu. în momentele proaste spuneam dar că  sunt obosită, că poate motvație mi se scurge prea repede…la fel de repede cum romantismul pică după câteva săptămâni de relație. nu am realizat cât de nefericită sunt până când am primit lovitura finală și am picat în gol.

vreau momente de fericire în viața, dar fericirea constantă e toxică…la fel de toxică și urâtă ca și iluzia fericirii constante. din punctul meu de vedere, niciun om normal nu e fericit tot timpul, fiecare dintre noi simțim furie, neputință, oboseală, dorință, iubire, tristețe, emoție, nostalgie în decursul vieții noastre. sentimentele noastre nu pot fi constante pe parcursul unei zile și nu sunt. e normal. sunt destul de sigură că aceasta este prima oară când sunt de acord cu normalitatea.

vezi tu fericirea nu are instrumente de măsură sau instrucțiuni, nu știm poate niciodată când am atins-o cu adevărat, dar știm sigur când o pierdem.

eu m-am pierdut în iluzia fericirii mele și acum văd că am pierdut mult mai multe decât am crezut inițial.

  • interesul pentru muzică produsă de artiști nu foarte cunoscuți
  • plăcerea de a citi ceva nou mereu fie că e un articol sau o carte
  • pacea din sufletul meu când pensula atingea hârtia groasă
  • îmbrățisările pe care le primeam de la mine doar prin cuvintele așternute pe hârtie la final de zi
  • interesul pentru nou, pentru artă în general
  • empatie pentru persoanele de la capătul celălalt al lumii
  • empatia pentru propria-mi planetă
  • zâmbetele adevărate
  • îmbrățisările calde primite de oameni acum străini

vezi tu, eram prea ocupată să încerc mereu lucruri noi care să mă țină ocupată și eram prea ocupată să mă fac fericită încât am uitat că majoritatea clipelor mele de fericire începeau în mine și doar o simplă bucată de hârtie pe care să îmi aștern inima în culori și zâmbete. eram prea ocupată cu mine, cu fericirea pe care eu credeam că o simt încât nu am putut să văd dincolo de mine.

eram atât de ocupată să trăiesc în iluzia mea încât am murit prea repede în ea

 

descarcare

 

nimic de pierdut?

adevărul e că sunt pierdută demult. m-am pierdut pe mine ușor zi de zi, clipă de clipă până nu am mai avut ce pierde.

dar realitatea e puțin diferită. spun realitatea pentru că mintea mea vede o realitate distorsionată, vede o proprie realitate, un alt adevăr. eu încă mai am lucruri de pierdut, cred că mereu voi avea. știi tu, lucrurile acelea pe care credem că nu le vom pierde vreodată, de fapt, nici măcar nu le observăm pentru că sunt comune, e *normal* să le avem.

astăzi e din nou o zi foarte proastă pentru mine. stau în întuneric, aș spune că stau în propriul întuneric, dar cred că el face deja parte din mine…au trecut prea multe luni. stau în întuneric, nu am mâncat deloc, nu fac nimic decât să îmi aștern gândurile pe un ecran prea alb pentru mine acum.

credeam că funcționează jurnalul de recunoștință, poate a făcut-o pentru un timp, dar într-un final am renunțat la el…mai târziu, mult mai târziu decât am renunțat la unele relații, dar am făcut-o fără să îmi dau seama. astăzi vreau să apreciez lucrurile pe care nu par să le observ. poate nu voi aprecia cu inima, doar cu gândul, dar e momentul să reiau din nou unul dintre lucrurile care îmi salvau mintea din întuneric pentru puțin.

1. Am o casă, un loc în care sunt ferită de frigul de afară chiar dacă nimeni nu mă poate feri acum de gerul din interiorul meu.

2. Am propria cameră, nu toate persoanele pot spune acest lucru.

3. Nu plătesc chirie și întreținere.Mama se ocupă de impozite și alte cheltuieli.

4. Am apă curată de băut.

5. Am o baie funcțională.

6. Am electricitate.

7. Am internet

8. Am un laptop care mă ajută să îmi pierd mintea în lumea seriarelor și face ziua să pară puțin mai scurtă.

9. Am încălzire.

10. Am un jurnal în care nu există reguli pentru ce urmează să fie pus pe hârtie.

11. Am pixuri, pensule, creieoane colorate care mă ajută să îmi pun mintea pe hârtie.

12. Am mâncare.

13. Am pe cineva care e deja obișnuit cu pahare sparte și zile negre deși nu îi aparțin.

14. Gătește mama pentru mine.

lucrurile acestea le pot pierde, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu speriată în fiecare moment că nu le voi mai avea și adevărul e că nu sunt deloc. le iau ca pe lucruri normale, dar câteodată când pixul pare să picteze singur toate obiectele și ființele pentru care sunt recunoscătoare ele vin primele.

lista mea nu se termină așa repede:

15. mintea mea

16. văzul

17. auzul

18. simțul

19. gustul

20.simțul tactil

21. mâinile mele

22.picioarele mele

23. capacitatea de a vedea imaginea întreagă

24. iubirea față de artști

25. admirația mea pentru scriitori

26. vocea mea

27.apreciez muzica și cred că mereu o va fi așa chiar dacă nu mai sunt capabilă să mă bucur de ea

28. empatia

29. oamenii buni

30. felul meu de a simți

31. modul meu în care cuvintele sunt scrise pe hârtie fără să fie gândite înainte.

32. oamenii interesanți de pe Internet care te învăță lucruri importante, care te inspiră

33. îmi culeg inspirație din fiecare loc, din fiecare om, din fiecare lucru. inspirația e peste tot și mai ales în mine.

34. amintirile importante pentru mine, amintirile care au fost pline de râsete și fericire

35. cărțile

36. planeta noastră

37. veganii

38. mâncarea vegană

39. veganismul care pare să prindă mai multă viață acum

40. articolele pline de sentimente ale altor persoane

41. diversitatea

în mod normal lista mea ar fi și mai lungă, dar astăzi e din nou ziua întâi pentru mine și deja mă simt mult mai okay. nu știu dacă aceste lucruri funcționează pentru toți, suntem foarte diferiți,

42.dar pentru mine acum încă funcționează și mă bucur și mă voi bucura de asta.

 

27/01/2017 14:53

altă specie?

Verișoara mea împreună cu mama și iubitul ei au venit pe la noi duminica trecută. Eu eram în camera mea, ca de obicei…când ai depresie și nu ai obligații de îndeplinit…nu faci prea multe. Verișoara mea a venit în cameră și a stat în tăcere cu mine pentru câteva minute bune. Nu eram interesată să spun ceva sincer, nu vorbim de mult și depresia și anxietatea mea erau la cote destul de înalte.

A început să îmi ofere sfaturi care știu că veneau dintr0un loc bune, dar erau și sunt în continuare extrem de proaste pentru mine și nu fac altceva decât să mă înfurie mai tare. „dar tu chiar ai încercat să fii bine?”, „poate trebuie să încerci mai mult. încearcă mai mult!!” „fii mai pozitivă”, „tu poți să treci singură peste depresie dacă încerci.” am auzit aceste fraze împreună cu multe altele pe care nu ar trebuit să i le spui niciodată unui om care suferă de depresie. am început să mă enervez și să încep să îi explic văzând-o fără habar ce înseamnă depresia în cele mai simple xemple. A continuat. I-am explicat din nou, nimic, am început să vorbesc pe un ton mai agresiv fără să îmi dau seama..și am început să lăcrimez dintr-o dată. nu am făcut foarte mult contact la început pentru că mai orice formă de socializare tinde să îmi ridice nivelul de anxietate zilele acestea.

Apoi am oprit subiectul pentru că nu părea să ajungă niciunde.Am început să fac unul dintre lucrurile pe care le făceam de zeci de ori când eram sociabilă. Am început să pun întrebări, să o întreb de viața ei, de ziua, să o fac să vorbescă în timp ce eu îmi scufundam mintea în orașul meu de suflet și pe plajele nisipoase doar pentru a mă relaxa.

A început să îmi spună lucruri despre prietenul ei, care by the way, mare misogin și atunci am început să acord cu adevărat atenție în omul pentru care nu aveam niciun fel de respect până acum, lucru care nu se va schimba vreodată dacă el nu se schimbă…dar poate unii oameni sunt dincolo de salvare.

Am început să îi spun despre drepturi egale, despre cum fiecare om vine în forme diferite, în culori diferite, că toate acestea sunt doar nuanțe. Că eu pot să iubesc pe cine iubesc și e okay, că orice ar trebui să se simtă liber să iubească pe cine iubește, că un psiholog nu e doar pentru nebuni, că te poate ajuta să îți găsești un sens în viață, că psihologul poate fi omul care te ajută să îți scrii cartea de instrucțiuni pentru propria-ți viată. Am început să îi povestesc despre ce părere am eu despre Dumnezeu, știință, veganism. I-am spus cum poți trăi un stil de viață sănătos, fără zeci de ore în fața unui calculator, fără prea puține ore se somn și prea puțină mâncare și cum ochelarii pot fi o soluție pentru că nu vede bine. Obișnuiau să trăiesc sănătos și eu la un moment dat.A pus mai multe întrebări decât am oferit păreri și ea mereu părea uimită de fiecare lucru pe care îl spuneam, de parcă am introdus-o în altă lume, de parcă eram de pe un alt Pământ. de fapt, uitându-mă în trecut, probabil am vorbit eu prea mult…cred că nu mai știu atât de bine să interacționez cu oamenii, nu că vreodată eram foarte bună la asta.

Se uita la mine de parcă eram o altă specie de om. Nu știu dacă a luat ceva cu ea acasă, cel mai probabil a luat doar iluzia unei alte lumi descrise de un copil care suferă de depresie, boală pe care nu o înțelege. O oră nu va schimba un stil de viață pe care ea îl știe de peste 20 de ani și e normal. Fiecare schimbare necesită timp, dar sper totuși că la un moment dat în viața ei va trăi o viață fericită, fără să fie chinuită de toate problemele care nu ar trebui să existe în viața ei și fără să poarte mereu în gând ideea de „nu sunt și niciodată nu voi fi suficient de bună”.

Nu am încercat absolut deloc să îi impun părerile mele despre viață și despre cum cred eu că ar fi bine să îți trăiești viața. Fiecare om e diferit, fiecare om are propriile instrucțiuni pentru viața lui, dar am încercat poate la nivel inconștient să îi arăt că există viață și în afara cutiei ei.

Nu poți scoate unele persoane din mediul toxic în care au trăit prea mult timp. Nu poți schimba oamenii, nu îi poți schimba nici măcar dacă ei își doresc cu ardoare schimbarea. Trebuie să facă ei munca, trebuie ca ei să își deschidă ochii și să schimbe lucrurile demult stricate.

filmele din mintea mea

poate pentru că scriu 99 % din zi, mintea mea vizualizează majoritatea timpului prea multe. câteodată fiecare lucru scris de mine de pa pagina unui jurnal e doar un alt filmuleț care mi-a vizitat mintea la 3 dimineață când corpul meu pare cumva prea plin de energie.

fie ca poeziile mele se transformă în ceva foarte artistic, foarte plăcut vizual cu multe peisaje superbe și o voce înceată pe fundal, fie că dintr-o dată într-un moment prea serios în mintea mea apare o fată pe moarte, sângerând din toate părțile și cu dinți foarte urâți, fie că mă văd pe mine făcând acțiuni pe care nu le-aș face niciodată în viața reală pentru că nu sunt o gimnastă profesionistă, un supererou în vestul sălbatic și nici un detectiv particular sau pur și simplu omor oameni în mintea mea care mă enervează atât de tare încât nu pot să respir.

mintea mea funcționează ciudat. mereu a făcut. acest lucru mi-l pot aminti cu siguranță. filme cu editări impresionante, cărțile mele care trăiesc doar în mintea mea pe rafturile magazinelor cu acea copertă pe care eu o văd, tatuajul de pe încheietura mâinii stângi pe care nu îl pot pune pe hârtie pentru că desenele mele nu cuprind simplicatea și complexitatea din mintea.

probabil fiecare om vede multe în mintea lui, poate mai multe decât în viața reală într-o zi obișnuită sau poate eu vizualualiz prea mult și stau prea mult timp în mintea mea, dar oricum ar fi, sunt recunoscătoare pentru mintea mea foarte deschisă care trăiește trecutul, prezentul și viitorul în foarte multe feluri și pentru inima mea prea colorată chiar dacă ambele sunt puțin mai mult contaminate și de multe ori controlate de monștrii mei.

let your mind feel

and your heart imagine.

 

scrisore pentru amintiri uitate

îmi pare rău.

îmi pare rău că am uitat majoritatea momentelor în care sufletul meu a dansat, în care emoțile se transformau în artă când eram pe scena vieții, îmi pare rău că am uitat lucrurile mici pe care acum încerc și încerc să mi le amintesc.

mă tot gândeam zilele trecute la cum a început toată durerea mea să mă sfâșie ușor când nu observam și nu pot să îmi amintesc cu exactitate. nu pot să îmi amintesc multe lucruri.

îmi amintesc când am învățat să merg cu bicicleta și cum se simțea când vântul îmi mângăia fața în zilele de vară, dar nu îmi amintesc primul meu sărut. îmi amintesc doar câteva din dățile în care era să fiu călcată de o mașină și sentimentul de adrenalină pe care îl aveam în corp când cineva mă trăgeam din fața ei, dar nu pot să îmi amintesc prima întâlnire. îmi amintesc evenimente care m-au cutremurat ca și copil, dar nu pot să îmi amintesc discuțiile pe care obișnuiau să le am cu prietenii mei în zilele lungi de vară.

încerc să îmi amintesc lucrurile pe care le-am uitat de ceva timp, dar nici măcar nu pot scoate la suprafață cum arăta viața mea înainte de depresie. am unele amintiri ciudate, amintiri care nu sunt tocmai amintirile mele, care sunt amintirile altora trecute prin filtrul sentimentelor mele și nu am idee de ce mi se întâmplă asta sau care dintre amintirile pe care le am sunt sută la sută adevărate…sau măcar ale mele.

îmi pare rău că nu am început să-mi scriu viața în paginile jurnalelor cu ani în urmă, îmi pare rău că am uitat copilul care obișnuiam să fiu…îmi pare rău că v-am uitat amintiri pierdute…nu am idee dacă vă voi recupera vreodată, dar știu că v-am trăit chiar dacă v-am uitat.

câteodată uit unele persoane cu care obișnuia să merg la întâniri sau numele de familie a unui fost iubit, dar asta nu îi face pe ei mai puțin importanți în memoriile vieții mele, în adeventura vieții mele și în cine sunt astăzi….așa cum nici voi, amintiri uitate nu sunteți mai puțin importante decât senzația primului condus și razele apusului care îmi mângăiau părul în acea zi de vară când am condus o motocicletă pentru prima oară.

 

toate amintirile sunt la fel de importante, toate m-au adus în acest punct în viață…așa că mulțumesc!