i n s i s t ?

am crescut într-o familie în care părinții vorbeau cu mine când iși aminteau să mă critice. am fost obișnuită să cresc fără ei cu adevărat. am fost obișnuită să simt că ei uită de mine…dar lucrurile acestea m-au afectat, mă afectează până și viața mea din prezent.

știi cum e să trăiești într-o astfel de familie? în care mereu să cauți să fii apreciat, să auzi măcar o laudă din partea părinților, să știi că i-ai făcut mândrii măcar pentru puțin, când lupți și lupți pentru atenția, timpul și afecțiunea lor? 

poate ai fost într-o relație de acest fel, dar nu ai fost în acea relație ani de zile. nu mai încerc să obțin ceva de la ei de foarte mult timp, dar din păcate…am fost obișnuită cu faptul că eu trebuie să lupt pentru ei, pentru iubirea lor și fără să îmi dau seama făceam acest lucru cu toți oamenii din jurul meu…și poate, încă mai fac accest lucru…încă mai fac asta.

de mică mereu aveam nevoie să știu că am făcut eu ceva pentru ca persoana respectivă să nu mă părăsească, să nu mă respingă. făeam ceva pentru că îmi păsa…unele lucruri au nevoie de mai mult timp să se schimbe, presupun.

oamenii îmi spun că sunt insistentă și doare să auzi acest lucru. da, sunt insistentă…pentru că așa m-am obișnuit să fiu. m-am obișnuit să fiu prima persoană care te caută, care îți trimite un mesaj, care e acolo.

oamenii nu privesc lucrul acesta în alt mod, cred doar că sunt insistentă și enervantă. până și prietenii mei apropiați cred acest lucru. nici măcar ei nu înțeleg cauza, se rezumă doar la efect. nici măcar ei nu înțeleg, deși mă cunosc, dar mă înțeleg eu.

de multe ori vreau să scap de partea aceasta a mea, care se atașează de oamenii nepotriviți, care insistă pentru că îi pasă, care pune multe întrebări pentru că îi pasă, care e insistentă. de cele mai multe ori vreau să scap de partea aceasta, dar nu știu cum, sincer.

mulți pleacă, știi? pe mulți îi îndepărtează această parte a mea, dar nu mă mai afectează plecarea oamenilor. am eliminat multe persoane, poate prea multe și altele au decis că nu sunt potrivită în viața lor și e okay așa. nu avem nevoie să rămânem cu toți oamenii pe care îi întâlnim pe drumul vieții noastre. unii oameni sunt acolo doar pentru câteva ore, zile, luni sau ani. toți intră și pleacă din viața noastră cu un motiv anume.

dar există momente când mă bucur că sunt așa, când oamenii căre îmi știu partea insistentă aleg să rămână în viața mea. când alegem reciproc să ne includem unul pe altul în viețile noastre. câteodată doar un telefon de la un prieten foarte bun îți poate schimba întreaga dispoziție. prietenii sunt persoanele care ne pot face viața un coșmar sau ne pot face viața puțin mai magică. eu am ales bine. am eliminat oamenii toxici și am rămas cu oamenii calzi și frumoși.

dar știi…încă sunt insistentă. poate am nevoie de efort conștient pentru o perioadă de timp pentru a nu mai fi așa…dar parcă nu am motive suficiente să elimin partea aceasta din mine.

poate e totul bine așa.

 

prețuiește-ți clipele magice

cu oamenii dragi

sufletului tău.

aici, acolo…

sunt nefericit aici, dar voi fi bine acolo.nu știu ce voi face încă, dar îmi voi da seama acolo.voi fi mai bine acolo, lucrurile vor sta diferit acolo…

ai spus sau ai auzit aceste lucruri măcar o dată? eu da. am spus că lucrurile vor sta diferit acolo, că acolo voi fi bine și mă voi schimba…dar știi, nu a fost așa. la nivel conștient știu că lucrurile nu se schimbă decât dacă ceva se schimbă. dar poate locația nu e primul lucru pe care ar fi bine să îl schimbi.

sunt naivă când vine vorba de mine de multe ori. îmi dau seama de atât de multe lucruri când vine vorba de ceilalți, dar când vine vorba de mine…nu le văd tot timpul. e greu să te autoanalizezi până la urmă.

am fost în depresie. nu e prima oară când spun acest lucru în cartea viețiile mele cum îmi place să mă refer la acest blog…dar am să îți spun altă poveste.

știam că trebuie să plec peste ceva timp în altă țară și majoritatea timpului pentru mine călătoriile sunt cele mai bune oportunități pentru a visa cu ochii deschiși, de a-mi rătăci mintea pe drum și de a privi cu atenție natura și agitația care fug sub privirea mea. călătoriile sunt mereu pline de entuziasm și bagaje făcute în ultimul moment…dar aici…era doar o speranță.

speram cu ardoare că voi face lucruri diferite acolo, că voi începe să fiu mai activă, că îmi voi regăsi motivația pentru a acționa, pentru a scrie, pentru a citi…dar nu a fost așa absolut deloc.

am ajuns acolo și mi-am continuat ritualul meu de acasă. același ritual trist și banal. nimic nu s-a schimbat. insomnii, lipsă de motivație și multe critici la adresa comportamentului meu care nu făceau altceva decât să mă împingă și mai jos în agonia mea.

a trecut o vreme și singura mea dorință a fost să mă întorc…dar timpul nu era de partea mea…totul părea la fel în fiecare zi.

dar ceva s-a schimbat. ceva s-a schimbat într-o dimineață răcoroasă de iulie. am ieșit afară cu un ceai, gândurile  mele erau atât de împrăștiate și atât de mult încât nici eu nu mă mai auzeam. dar ieșind afară am găsit liniștea pe care nu mă așteptam să o găsesc.

m-am așezat pe banca din fața casei…și răsăritul m-a făcut să zâmbesc iar.

poate nu avem nevoie să evadăm de aici acolo. poate nu e nevoie să schimbăm locația…e nevoie să schimbăm felul în care privim iar lucrurile. e nevoie să ne readucem aminte cum e să zâmbim din suflet.

schimbă-ți sufletul sau

mintea

înainte să îți schimbi

locația

și bucură-te de răsăritul

din viața ta.

 

 

823.fericirea ta mă doare.

fericirea ta mă doare. mă doare inima când îți aud râsul…pentru că eu nu mai pot râde. nu ești fericită cu adevărat, dar trăiești cu iluzia că ești bine, că o duci bine.

tu nu te iubești pe tine cu adevărat, nu ai încredere în tine și mintea ta e plină de gânduri toxice. așa ai fost învățată. ai crescut purtând mereu și mereu același tricou plin de pete…era și este singurul pe care îl ai…și nu te-ai gândit niciodată să speli acel tricou, îl purtai așa, fără să simți rușine față de ceilalți, față de tine. credeai și crezi că așa e bine. dar nu e bine așa.

momentele tale de fericire mă consumă în interior…pentru că tu te agiți atât de mult în legătură cu ceilalți, cauți așa de mult să îi vezi pe alții fericiți, dar pe mine nu mă vezi…pe mine nu m-ai văzut niciodată.

e doar trist să văf cât de atentă și grijulie ești cu ceilalți, dar cu mine nu ai fost niciodată….cât de bine comunici cu alții, dar noi nici nu mai vorbim…niciodată nu am vorbit despre lucruri importante cu adevărat.

nu înțeleg. cum poți avea atât de multă răbdare cu el, dar cu mine nu ai avut niciodată…pe mine preferai să mă rănești și altora le mângăiai fața.  pe mine obișnuiești să mă ignori, dar lui îi dai toată atenția ta.

eu de ce nu am avut niciodată atenția ta? eu de ce nu am avut parte niciodată de o privire plină de dragoste sau o îmbrățisare liniștitoare plină de sentimente? eu de ce nu sunt bună pentru tine?

știai și știi că sufăr, nu pentru că ai reușit tu să mă privești cu adevărat, ci pentru că eu ți-am spus…și de ce nu faci nimic? poate nu mă poți ajuta tu cu nimic, dar poți încerca…știi? de ce nu o faci?

de ce nu sunt suficient de bună pentru tine?

fericirea ta mă doare pentru că nu înțeleg cum poți avea clipe de fericire când eu încerc și tot încerc să le prind…dar ele se pierd în vânt. nu înțeleg cum poți fii fericită când eu nu sunt nefericită.

dar am încetat să lupt pentru atenția ta acum mult timp, dar niciodată nu voi înțelege de ce eu nu. sunt dependentă de schimbare, cred în schimbare, dar nu cred în schimbarea ta, în schimbarea relației noastre.

putem să sărim la partea în care ești pe moarte pentru a realiza că nu ai fost cine credeai că ești cu mine și să îți ceri scuze? putem să sărim la partea în care sunt la înmormântarea ta și totul e încheiat? putem să facem asta mai repede?

fericirea ta mă doare.

te amân.

ești printre schițele mele de prea mult timp…poate nu te mai amân astăzi, poate astăzi scriu articolul acesta.

am amânat acest articol, așa cum am amânat multe lucrurile în viața mea. e un obicei nesănătos, știu…dar cumva încerc să îl elimin.

cred că noi amânăm fie din frică, fie pentru că acel ceva nu este important pentru noi. permite-mi să îți explic, cititorule.

 

într-o zi oarecare mama face același lucru. vorbește la telefon. câteodată cred că așa fuge ea din realitatea vieții pe care nu prea pare că o place așa de mult. am mers la ea făcându-i semn. am dorit să discut ceva cu ea. mi-a răspuns că imediat vine…dar trecuse deja o oră de atunci…și nu a mai venit…trecuse două și făcea acealși lucru. după ceva timp am văzut-o închizându-și telefonul și am mers la ea.

tind să cred că nu eram prioritatea ei în acel moment, în acele ore. ea avea nevoie de altceva, avea nevoie de o evadare din propria ei lume într-un fel sau altul. a considerat că e mai importantă conversație decât orice nevoie aș fi avut eu. oamenii fac până la urmă ceea ce ei consideră că e mai bine.

poate așa a fost…sau poate nu, dar știu ceva sută la sută sigur.

 

știu că oamenii amână din frică. frica te poate imboliza atât de ușor dacă îi dai voie. la început pare că e un prieten vechi care te ține de mână și se bucură că ești cu el…dar foarte curând acel prieten ajunge să te înghită într-un alt univers, într-o gaură neagră…și ajungi să fii altcineva.

oamenii se tem de foarte multe lucruri…dar nu cred că ceva poate fi mai mare decât frica de eșec. se spune că cea mai mare frică a oamenii e de a vorbi în public, nu spun că acest lucru nu ar fi adevărat, dar eu interpretez altcumva lucrurile. frica nu este de a vorbi în public, e doar frica de eșec, de a nu reuși să o faci și să o dai în ridicol, e frica că nu ești suficient de bun să o faci…e doar frica de eșec.

și frica aceasta o vedem în multe feluri, în multe locuri în viețile noastre. o vedem la adoleșcentul care nu dă enter pe google pentru a afla rezultatele concursului sau pentru a căuta o facultate, o vedem până și în mămica nouă din magazin care stă în fața raionului cu mâncare de copii timp de o oră pentru că nu vrea să greșească. o vedem în filme, o simțim în cântice…o simțim până și pe pielea noastră.

eu am amânat acest articol din frica lipsei din inspirații, din frica rezuștatelor negative. dar la nivel conștient știu că mereu vor exista și laude și critici și știu că mintea mea înflorește de ficare dată când degetele mele ating tastatura. dar subconștientul tot se teme…și câteodată poți să micșorezi teama și să devii mai încrezător, dar ea nu dispare niciodată cu adevărat…și câteodată e doar bine să o simți…și să faci din ea ceva măreț.

 

nu îți mai pune viața pe amânare

și fă astăzi un pas mic

pentru viața pe care o vrei.

 

 

cimitirul gândurilor mele.

te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu toate dorințele care se sting în timp, care ajung să fie doar cuvinte care îți încarcă sufletul cu mai multă melancolie decât entuziasm?

cu toate gândurile care nu ajung niciodată să fie rostite? cu toate vorbele care au fost de mult uitate?

Am fost în depresie pentru o perioadă de timp. Eram lipsită de motivație pentru a mai face și altceva în afară de a gândi. Așa că m-am gândit. M-am gândit la trecut, la prezent și viitor. M-am gândit la toate răspunsurile fără răspuns pe care le aveam.

și așa am ajuns să îmi dau seama ce se întâmplă cu toate amintirile mele uitate, cu toate lucrurile care par că nu mai au loc în mintea mea. toate merg în cimitir.

nu e așa de ciudat pe cât sună. vedeți voi…totul a început în acel loc, în acest loc pe care îl numesc acum cimitir. totul a început în casa în care obișnuiam să stau până să mă mut. acolo inspirația mea a luat naștere de foarte multe ori, acolo mi-am format eu aripile și acolo și gândurile mele au făcut-o.

dar revenind după mult timp aici, lucrurile nu au mai părut la fel. am simțit cum toată imaginația mea este tăiată, cum creativitatea mea moare aici și o dată cu ea sunt îngropate și lucrurile din trecut.

vreau să cred că toate lucrurile nespuse,  întrebările fără răspuns, amintirile uitate, cuvintele nerostite…toate lucrurile pierdute ajung într-un cimir…și această casă este cimitirul meu.

lasă-ți mintea să zboare

în necunoscut

permite-ți să îți lași aripile

să zboare

și fii fericit.

problema noastră nu e ignoranța, ci lipsa de acțiune

Era o seară liniștită de august. Mă aflam afară cu verișorul meu și povesteam despre viață. El are 12 ani, încă se joacă pe telefon fără oprire de fiecare dată când are ocazia, se uită la desene și e prins încă în lumea lui magică de copil. Nu se uită la documentare despre cum să ai o viață fericită sau cum să ai succes. Nu poartă încă grijile pe care le purtăm noi, griji ca *poate nu mă vor plăcea acolo*, *nu am suficienți bani, trebuie să mai economisesc*, *nu sunt fericit cu mine*. El nu le are, umerii lui sunt curați, fără să poarte povara acestora.

La un moment dat, făcându-se deja târziu tatăl său a venit la noi și auzindu-ne vorbele, a intrat și el în discuție. El nu a urmat niciodată o facultate. A plecat de la 14 ani de acasă și a terminat liceul făcând sacrificii. De atunci el tot a muncit. A muncit foarte mult, dar astăzi uitându-se la toți anii care au trecut nu regretă nimic pentru ca a ajuns să se bucure de toate lucrurile materiale de care nu a avut ocazia să se bucure. Din punctul meu de vedere, el trăiește în continuare pentru un *eventual mai bine*, pentru o speranță la un viitor mai bun și liniștit, dar măcar face eforturi zilnic pentru a ajunge acolo. Deci spun eu că e de admirat.

Daaaar…fiul lui nu învață. A rămas corigent pentru a nu știu câta oară anul acesta. Și profintând de ocazie unchiul meu a început să îi spună lucruri destul de înțelepte spre surprinderea mea. A început să spună că e bine să apreciezi unde ești și ce ai realizat până acum, să îți cunoști evoluția; să continui mereu, dacă nu poți alerga, să mergi și dacă nu poți face asta, să te târăști…dar mereu să continui.

Verișorul meu m-a uimit de curând spunându-mi că știe că nu e nevoie să îi pese de părerea celorlalți, că e doar inutil să faci acest lucru.

Oameniii știu. Indiferent de educație, de vârstă…toți știm. Știm deja destule pentru a trăi o viață perfectă. Nu avem nevoie să ni se spună lucruri noi. Nici eu nu am nevoie, nici voi nu aveți. Avem nevoie doar de cineva care să ne reamintească, să scoată la lumină mulțimea de adevăruri vechi și fundamentale.

Avem nevoie de motivație pentru a începe. Avem nevoie să acționăm.

deschide biblioteca minții tale

și caută-ți adevărurile fundamentale

și acționează…

doar acționează !!!

dorinţă nemuritoare.

aş vrea ca ochii mei să înregistreze fiecare lucru pe care îl văd
aş vrea ca toate gândurile mele să fie scrise într-o carte de către altcineva
aş vrea să pastrez în memorie fiecare lucru din viața mea
aş vrea să revăd în minte fiecare moment care mi-a făcut inima să tresară
aş vrea să îmi amintesc fiecare greşeala şi fiecare moment mai puţin bun
aş vrea să îmi amintesc de tine aşa cum erai în realitate…nu doar în realitatea minţii mele
aş vrea să ştiu cum mă vedeai tu când eu te priveam…
as vrea să ştiu totul pentru a nu pierde nimic…
dar viaţa nu funcţioneaza aşa…
deşi vrem să păstrăm totul în mintea noastră, unele gânduri se ascund
se acund printre alte gânduri, printre alte momente…
dar ele într-un fel sau altul mereu rămân cu noi
pentru ca ele ne-au transformat în cine suntem astăzi…
prezența tuturor e înca aici, deşi nu le observăm…
dar eu aş vrea să observ, să ştiu…
eu aş vrea…ca totul să ramână în mintea şi in sufletul meu…

nemuritor.