realizare

Deși de prea mult timp știam acest aspect despre mine, aspect care este în realitate fundamental, nu am știut până acum să accept acest lucru. Cred că asta e diferența esențială pe care fiecare persoană o trăiește: un conflict între a ști, a fi conștient de ceva în fundul minții și de a accepta cu adevărat, de a săpa mai adânc în ceea ce se dovește pe parcusul drumului în a fi probleme.

Astăzi am acceptat cu adevărat că fug. Așa mi-am cultivat obiceiurile încă din adolescență, să fug, să mă ascund, să plec, să închid ochii și să sper că nu îmi ies la suprafață toate cicatricile vieților pe care le-am trăit. Spun acest comentariu des, cum că am trăit multe vieți, așa se simte. Se simte de parcă am murit și am înviat de prea multe ori, fiecare loc în care m-am mutat, fiecare etapă de viață mea, fiecare relație romantică, fiecare job, fiecare stagiu. Și la finalul zilei singurul detaliu comun e că fug, de când îmi coloram vârfurile în roz până în prezent, asta știu să fac.

E trist. Există atât de multă pasiune care îmi devorează sufletul cu o intensitate de nedescris, un foc atât de mare pentru orice îmi trezește interesul cu adevărat, dar în același timp există latura aceasta de care nu știu a mă desprinde. Frică îmbinată în plictiseală, lipsă bruscă de interes, oboseală cronică, lene, scuze, anxietate maximă, un bol atipic pentru cine obișnuiam să fiu, pentru cine îmi doresc să devin într-o zi.

Încă nu am idee cum ar trebuie să lucrez la mine pentru a-mi repara viața, dar poate primul pas este doar să încep cu primul lucru pe care l-am tot evitat de o eternitate și poate, doar poate acest lucru este de ajuns pentru acum și ușor, în timp, voi construi persoana care sper să devin.

Așa că, hai să începem, să începem să luptăm mai mult pentru noi, pentru obiectivele noastre, pentru viața noastră, pentru dragostea noastră, pentru armonie, pentru tot ce realmente are sens și contează.

un strop de speranță pe o străduță prea bătătorită.

Reclame

dă-mi timp!

Vreau să cred că primul pas spre acceptare, spre acțiune, spre conștientizare este recunoașterea. Aici este unul dintre păcatele pe care sper că le voi schimba într-o zi.

Înving frica de timp.

Se spune că despre afirmațiile pozitive că ajută la formarea realității, așa că o mai spun o dată: Înving frica de timp.

Sună ridicol. Pare orbește să fii speriat de o iluzie, de ceva atât de ireal care ne conduce viața zilnic. Parcă pare normal, de asemenea. Sunt speriată de timp din multe motive: am fost mereu în urma normalului, mereu trecând pragurile importante cu o întârzire atât de vizibilă pentru ceilalți. Am fost judecată, criticată, jignită, lovită pentru toate aspectele care s-au înrădăcinat atât de adânc în ființa mea. Dacă ne gândim până și la școală, întârziatul se pedepsește, de parcă ne-ar învăța constant că e greșit să faci lucrurile în timp tău, că trebuie făcute în timpul generației, după un program. Dar până la urmă ne învățau doar să putem respecta normele societății, să putem aparține unui trib, să putem fi sociali. Și aici s-a născut cealălat motiv: frica care mă bântuie cel mai tare, frica de a îmbătrâni, de a-mi arăta vârsta de parcă voi fi demascată în fața întregii lumi, de parcă m-aș transporta în finalul unui episod din Scooby Doo când masca pică și omul din spatele acțiunilor apare.

Sunt speriată și pentru a putea continua, pentru a trăi cu adevărat trebuie să mă *repar*, să nu mai fiu și asta va necesita o muncă dificilă și constantă.

happy v day

Tocmai am vorbit cu o nouă coordonatoare a mea, iar la final i-am spus *happy v day*, foarte casual. Why? Mă bate.

Dar după ce am închis telefonul, am putut resimți presiunea, o presiune puternică care îmi strigă să îmi arăt afecțiune în seara aceasta. Simt presiunea de a mă iubi pe mine mai mult decât o fac în mod normal doar pentru că nu sunt într-o relație. E stupid și amuzant. Câteodată avem atât de multe sentimente încolăcite care par fără sens și fără un de ce în spate, dar dacă aruncăm un strop de rațiune peste ele, dacă le privim doar puțin altfel, vedem imaginea clară.

Nu cred că țin minte prima oară când mi-a păsat că e Ziua Îndrăgostiților. Cred că a fost în generală, totuși. Recunosc senzația care se așeza peste întreaga școală cu ocazia fiecărei sărbători și aceasta nu a scăpat nepedepsită de competența creată din nou pentru cel mai bun ceva de care nu își va aminti nimeni peste câțiva ani.

Totuși, pot reproduce părți din aceste zile începând din liceu.

Clasa a 9a

Cred că totul se întâmpla într-o zi de joi sau așa am rămas cu senzația. Nu, voi căuta în calendar. Se simțea a joi sau poate marți. Oricum tot ce pot să văd sunt eu întinsă pe patul meu foarte comod din primul apartament în care am locuit singură. Șin minte că îmi comansadem pizza din locul din care mereu comandam, dar am adormit. Eram puțin speriată după că va fi nevoie să plătesc această comandă la următoarea. Îmi păsa de lucrurile acestea atunci. Nu pot vedea altceva, dar nici nu cred că trebuie.

Clasa a 10a

Totul a început de la un trandafir. Un trafir care părea cam ieftin primit în prima pauză de la iubitul meu de pe vremea respectivă. Știu clar că îl rugasem pe el să îl țină până la finalul zilei pentru că nu cred că aveam loc unde să îl țin în bancă. Nu știu dacă aceasta a fost adevăratul motiv. Poate nu îmi doream să fiu văzută cu acest trandafir, deși întreg liceul ne era martor al acestei relații începute din greșeală. Nu știu dacă eram comentariile colegilor de care mă temeam, dar nici nu cred că mai contează. Pe atunci, dacă îmi amintesc bine încă nu aveam clasa noastră și de aceea ne mutam în fiecare pauză într-o altă sală. Amintindu-mmi asta, văd clar că acesta a fost motivul, dar prietenul meu nu văzuse asta. Se enervase după ce îi înapoiasem trandafirul și colegii lui mi-au spus ca apoi el să îmi confirme că l-a rupt și l-a aruncat la coșul de gunoi. Un adevărat romantic mi-am ales. Era nesigur și avea un ego mare. Se enervase mai mult de ceea ce credeau ceilalți colegi despre ei, despre cum el era într-o lumină proastă, sau cel puțin așa vreau să îmi amintesc lucrurile.

În ziua respectivă m-am despărțit de el spunându-i că îl iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostită de el. Și doamne că bine am făcut să fug de egoul lui mult prea mare care mereu ajungea în discuțiile noastre. A fost despărțirea finală pentru că noi, ca fiecare începător în iubire am avut mai multe împăcarări și despărțiri.

Și astăzi știu că a fost a treia bancă din parcul nostru și acum știu unde a fost ultimul sărut și cum în drum spre casă, chiar la stația de tramvai a mai cumpărat un trandafir pe care mi l-a dăruit de rămas bun.

Clasa a 11a

Oh, a fost o aventură. Știu că primisem flori de la actual meu iubit de pe atunci, un buchet frumos. Știu că am mers la el acasă în ziua respectivă, dar nu mai știu dacă ne despărțisem chiar atunci sau ușor mai târziu. Când ne despărțisem țin minte că am plecat vârtej din apartamentul lui și nu m-am uitat înapoi. Dar nu îmi amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat în 14. Știu că și colega mea de bancă, pe atunci actuală vecină și fostă colegă de apartament primisem și ea flori de la prietenul ei parcă în același timp, regăsindu-ne amândouă la poartă.

Dar ce știu cu exactate de atunci, nu este legat de ziua această cât de cearta și golul care s-a petrecut cu câteva zile mai devreme. Îl întrebasem pe primul tip pe care îl iubeam, care nu era primul meu prieten și nici actualul din acel moment ce aș putea să îi iau cadou tipului care mă strângea în brațe începând din ianuarie. Atunci am avut ultima discuție. Se înfuriase pentru că se simțea rănit și din acele secunde după depunerea liniștii nimic nu a mai fost la fel.

Restul anilor până acum

E o ceață mare. Nu cred că mi-a păsat prea mult de această zi ssau nu cred că lucrurile erau memorabile. În 2016 nu pot să văd ce am făcut. Același lucru îl pot spune și despre 2017. Cred că eram acasă, în comuna natală în 2017 și în 2016 eram în oraș. 2018, hmm…nu îmi amintesc.

Iar astăzi. Sunt în a treia zi de menstruație. Am urmărit până am adormit FBI. Plănuiesc să mănânc multe căpșuni învelite în nutella vegană și să fac o baie lungă. Mă gândesc obsesiv la haine, în special la un halat negru, câteva inele și un colier, pe care sunt convinsă că le voi achiziționa mâine.

Trebuia să îmi plătesc chiria, dar nu am făcut-o pentru că am dormit prea mult. Am început o conversație despre un nou post de muncă, deș i nu prea sunt capabilă să duc restul lucrurilor la un final în cele prezente. Am unghiile puțin roz, deși le doream mov când am mers să le fac. Și cred că asta e tot.

Trebuie să plănuiesc câteva ședințe foto, să termin un raport și cu siguranță să îmi spăl părul. Oh, și mai trebuie să cumpăr câteva cosmetice. Asta e tot.

Singurul lucru pe care îl făceam dacă nu îmi dormeam o mare parte din zi, era să merg la cumpărături. Nu există nimeni important în viața mea acum și nu a mai existat de ceva timp și for sure Tinder-ul nu ajută. Sunt în continuare o clasică în ceea ce privește dragostea și am văzut prea multe seriale cu criminali, fbi, cia, swat pentru a fi okay în a mă întâlni cu necunoscuți în mijlocul nopții.Dar încerc oricum. Nu am ce pierde.( poate viața, dar asta e o altă discuție)

Prefer să îmi arât iubire și grijă în fiecare zi, nu doar astăzi, așa că las presiunea să se evapore și inspir și expir.

subiectul meu preferat

După alergarea mea de dimineață, în timp ce spălam vasele, gustul tău mi-a răscolit mintea.

Doar ce te trezești sau poate ești treaz deja și iar ești cu ea.

Dar mi-ai venit în minte din nou și o întrebare mi s-a ridicat din nou pe buze. De ce mureai în gelozie când nu am fost niciodată a ta, când nu ai fost niciodată al meu? De ce relațiile mele te deranjau când tu treceai de la o tipă la alta în mai puțin de o săptămână?

Ai vrut atenția mea, ai vrut să fiu a ta, să mor după tine și jur că eram îndrăgostită cu întreaga mea ființă de tine. Ai câștigat. M-ai câștigat pe mine și pe toate celelalte fete care te doreau. Tu, cel înșelat, cel părăsit, tu cel rupt în bucățele ai ajuns să fii ea, să distrugi alte suflete prin plecarea ta.

Am fost a ta. M-am îndrăgostit de tine cum nu știam că era posibil să iubești. Deși începeam alte relații, tot eu le terminam pentru că nu mi te puteam scoate din cap. Așa că, de ce el? Ce avea el mai special de te-a făcut să nu mai vrei să auzi de el și să nu mai auzi de mine? De ce te-a durut atunci și de ce dintr-o singură durere ai pășit direct spre ieșire?

Ai vrut atenția mea. Ai vrut să fiu a ta. Dar nu m-ai vrut pe mine cu adevărat. Așa că până la urmă de ce ai plecat?

Au trecut ceva ani când ne-am revăzut într-o cafenea pe care nu o pot uita și mi-ai spus că ți-a păsat, că m-ai plăcut, că te-a durut, dar de ce m-ai mințit cu buzele tale pe care le devoram?

Am impresia că te vei însura curând. Ești într-o relație serioasă, ce pot spune…sper că ești fericit.

Nu mai știu dacă te știu sau doar am amintirea ta încă mânjită pe buze.

nicio idee

*Am pierdut sensul personalității mele. M-am lăsat dusă de impresia unei vindecări în mine, doar cu mine încât am uitat să exist. Nu cred că am știut vreodată să trăiesc, dar acum uit să exist.

Las zilele să treacă interminabil peste mine, permițându-i depresiei să șteargă ultimele picături din esența persoanei mele.

Nici nu știu de ce sunt aici, pe un blog anonim, de ce nu pot să mai strig tare cine sunt întregii lumi. Sunt prinsă în propria rușine, în rușinea dispariției mele. Sunt aici, dar nu exist. Ștearsă, într-o mare gri lipsită de însemnătate.

Am ajuns să mă scurg în infinitatea unor litere care nu vor fi citite de nimeni sau de nimeni cu adevărat important, de cineva care mă cunoaște, care-mi poate bate la ușa apartamentului în care nu am adus pe nimeni. Nu există cineva care să întindă mâna, care să mă vadă, care să mă ajute să nu mai fac fața singură vieții, monștrilor din mine care mă țină trează până la răsărit și care tac doar când îmi dorm zilele și în esență viața.

Sunt un nimeni. Așa mă simt. Nu mai știu ce îmi place, ce nu îmi place. Nu mai am obiective. Nu mai țintesc spre nimic. Și sunt mereu singură. Sunt singură în agonia mea, dar mereu strigând după ajutor în visele mele. Sunt singură, dar atât de paranoică în fiecare secundă că mă va descoperi cineva, că va deschide ușa apartamentului și mă va vedea în toată dezordinea mea de om, lipsită de iubire, de perne, de decență, de hrană, de spirit, atât de lipsită și goală de mine.

Sunt prinsă într-o capcană din care nu am cum să sscap. Nu mai știu să vorbesc, niciodată nu am știut să scriu cu adevărat, să scriu într-un fel în care să am un succes, dar cum afirmă acest blog, acest lucru nu e pe radarul meu. Nu mai știu să exist printre alții și nu mai știu cum să exist cu mine.

Sunt prinsă în paranoia minții mele, în frica nemărginită că nu voi fi niciodată mai mult decât un noroi topit pe șoseaua întinsă pe car toți trec și își continuă viața.

Fără speranță, am ajuns din nou fără speranță.*

o extracție a monștrilor care îmi bântuie viața