altă listă.

1) Am nevoie de organizare, planuri planificare, obiective

chiar dacă sunt cea mai împrăștiată persoană din lume în ultimul timp și chiar dacă deși îmi propun multe, nu reușeșc la fel de multe.

2) Îmi plac serialele polițiste și comediile romantice

3) Gătitul mă liniștește

Iubesc să stau singură și doar să gătesc fără griji, fără să mă grăbesc, doar eu cu mine.

4) Vreau să sar cu parașuta din 2014

și încă nu am făcut-o.

5) Sunt vegană.

 

Reclame

doar o listă.

  1. Să învăț să cânt la pian.
  2. Să îmi cumpăr un aparat de fotografiat.
  3. Să fiu angata unei reviste de modă.
  4. Să adopt un câine.
  5. Să învăț să cânt la tobe.
  6. Să merg la cursuri de actorie.
  7. Să mă înscriu într-un club de dans.
  8. Să învăț să înot.
  9. Să învăț karate.
  10. Să încep boxul.
  11. Să joc într-un film.
  12. Să fac teatru din nou.
  13. Să am o rutină a scrisului.
  14. Să merg la un curs de design vestimentar.
  15. Să am o ședință foto.
  16. Epilare definitivă.
  17. Piercing în nas.
  18. Să am din nou multe găuri în urechi.
  19. Să sar cu parașuta.
  20. Să-mi cumpăr un apartament.
  21. Să devin designer interior.
  22. Să devin organizatoare de evenimente.
  23. Să devin redactor.
  24. Să devin designer vestimentar.
  25. Să fac voluntariat în fiecare județ.
  26. Să merg la multe întâlniri.
  27. Să merg din nou pe bicicletă.
  28. Să merg la un curs de automachiaj și să îl termin.
  29. Să învăț să cânt la chitară.
  30. Să termin două facultăți.
  31. Să public o carte.
  32. Să scriu o carte.
  33. Să am job care să-mi displacă.
  34. Să am varianta cea mai sănătoasă a corpului meu.
  35. Să citesc mai mult în fiecare an.
  36. Să gătesc mai mult.
  37. Să îmi fac mai mulți prieteni.
  38. Să mă vopsesc iar și iar și iar.
  39. Să încep fizioterapia.
  40. Să îmi pun un aparat dentar.
  41. Să încep să alerg din nou.
  42. Să merg mai mult pe tocuri.
  43. Să am o rutină a curățeniei.
  44. Să mă organizez mai bine.
  45. Să iau permisul.
  46. Să iau permisul pentru motocicletă.
  47. Să-mi cumpăr o mașină.
  48. Să mai călătoresc singură.
  49. Să-mi las din nou părul lung.
  50. Să merg la cursuri de scriere.
  51. Să închei lucrurile neîncheiate.
  52. Să fiu mai mult, să fiu mai puțin, să mă găsesc.
  53. Să fiu voluntară SMURD.
  54. Să fiu voluntară la o bibliotecă.
  55. Să merg în Paris.
  56. Să învăț italiană.
  57. Să reușeșc să-mi fac o rutină și să mă țin de ea când vine vorba despre corpul meu.
  58. Să am o carieră de succes.
  59. Să fac voluntariat într-o țară străină.
  60. Să ajung în LA.
  61. Să creez haine și să le vând.
  62. Să pictez iar.
  63. Să dețin peste 30 de rochii.
  64. Să am un costum elegant.
  65. Să merg mai mult la teatru.
  66. Să iau examenele.
  67. Să iau licența.
  68. Să practic psihologia.
  69. Să scriu pentru filme.
  70. Să fac un internship.
  71. Să trăiesc multe vieți într-una.

e departe? e aproape? e o iluzie?

Pot să simt sclipiul arginitiu îmbibându-se în vârfurile degetelor mele. Pot să simt nisipul fin cules de plaja mea de speranțe curgându-mi printre degete. Pot să simt o inimă care bate prea tare plină de frică și anxietate. Pot să simt un întreg corp răpus de sentimente.

Dar cred că e aproape. Știi tu, varianta aceea după care toți umblă, varianta mai bună, îmbunătățită, varianta finală care știe cum să atingă fiecare obiectiv pe care îl are și trăiește într-o bulă de perfecțiune imperfectă numită în graiul popular fericire. Acel ceva după care toți aleargă în cercuri până când limbile lor ating podeaua de parcă ar fi câini leșinați în deșerturi.

Simt că sunt aproape pentru că acționez, dar știu că sunt departe. Sunt prea departe ca să facă o diferență, dar nu mai sunt atât de departe pe cât obișnuiam să fiu. Dar încă nu văd clar peisajul din fața ochilor, de parcă nicio părticică din mine nu poate accepta puțină liniște cu gust de pepene roșu într-o zi de august.  Eu doar stau și gust din lămâi și îmi încrunt fața că sunt amare.

Simt că sunt aproape pentru că sunt îngropată în frică, dar știu că sunt prea departe. Poate nu fericirea mă așteaptă la capătul când ceasul se va opri, poate o altă tragedie e la colț. Sunt prinsă între o am, am pierdut-o printre degete acum două secunde, nu am avut-o, nu ea mă așteaptă, anxietate. Liniște? Durere? Calvar? Ironie? Prostie?

E departe? E aproape? E doar o iluzie?

Am uitat ce am crezut ieri.

nu știu exact ce fac aici.

Am deschis WordPress-ul de prea multe ori astăzi. Parcă mă chema și eu mă uitam, închideam totul și mă întorceam iar în lumea mea complicată.

Dar acum sunt aici. Se simte de parcă aș fi acasă. Cred că vreau să vorbesc despre visele mele, dar sunt atât de prețioase încât dacă aș începe să le înșir pe un ecran ar deveni murdare, ordinare; parcă s-ar sparge, ca și un colier de mărgele rupt de o mână prea vulgară. Și eu cu ce aș mai rămâne? Aș rămâne cu boabe și boabe de speranțe stinse care-mi înghit în sec lacrimile și cerul.

Mâine plec acasă. Nu știu exact care e planul de acum înainte. Am atât de multe căsuțe de bifat încât am început a găfăi acum o viață înainte. Am nevoie de ordine și de lucruri mânjite în lacrimi și sânge și pete de speranțe triste pe o dulce amară hârtie. Am nevoie să scriu iar undeva până nu explodez și am nevoie să scriu totul și întreg adevărul care-mi face inima să se încrunte și trupul să-mi tresare.

Nu știu exact ce fac aici, dar poate doar încep.

eu plâng și oamenii…

Au mai rămas 62 de zile până la BAC, dar adevărul e că nici nu știu dacă voi putea intra în el.

Au mai rămas 33 de zile și 20 de ore până la evenimentul pe care ar trebui, dar nu am chef să îl organizez.

Au mai rămas 24 de zile și 20 de ore până când trebuie să mă mut din apartamentul care mă așteaptă frumos acasă, în București.

Au mai rămas 6 zile și 19 ore până la plecarea mea din Spania, până mă întorc înapoi în București.

Și asta înseamnă că am 17 zile în care să îmi adun urmele de acasă, să mă învinovățesc că mi-am permis să fac un acasă dintr-un apartament, să vizitez și să vizitez, să găsesc chirie, să îmi strâng bagajele, să îmi mut toate bagajele.

Și asta înseamnă că mai am de plătit chiria pe luna aceasta și întreținerea și psihologul. Și asta înseamnă că și luna viitoare voi plăti ceva din întreținere și poate din chirie. Și asta înseamnă că voi trebui să plătesc un comision agentului și chiria pentru prima lună și garanția și din nou psihologul.

Și asta înseamnă că iar voi mânca prea puțin, voi dormi confuză, voi fi prinsă între cele două lumi care mă cheamă înainte și înapoi, că voi merge la pensat ca de fiecare dată și că îmi voi pune iar inima, visele, obiectivele, toate dorințele într-o vitrină.

Și mă voi uita din nou la ele ca în fiecare zi și iar îmi voi dărui prea puțin când eu vreau totul.

Eram nervoasă când am făcut un calcul matematic. Eram nervoasă că visele mele necesiră bani și eu nu pot face altceva decât să supraviețuiesc. M-am simțit inferioară și mică și cu inima frântă din nou.

Nu mi-am sărbătorit ziua de naștere, nici ziua de nume, nici paștele, nici revelionul, nici măcar crăciunul. Nu mai sărbătoresc. Nu sărbătoresc mai nimic pentru că totul pare degeabă și pentru că am nevoie să supraviețuiesc.

Lumea reală mă obosește, scoate copilul din mine, scoate sufletul din mine de parcă ar fi sâmburele unui fruct decojit și aruncat lângă coșul de gunoi din bucătărie. Realitatea e de căcat și sunt obosită, sunt foarte obosită și nu pare că mai știu cum să mrg și cum să mai lupt.

Plângeam în camera aceasta din Spania care m-a văzut înecându-mă în sarea lacrimilor mele de mult prea mult ori. Plângeam, eram flămândă pentru că nu mâncasem o zi întreagă, nervoasă pe proprietara care m-a anunțat din scurt că va părăsi țara deși contractul nostru spune altceva, furioasă pe toate lucrurile pe care nu le fac încă, pe mine, pe absolut tot și plângeam și plângeam tare și oamenii își continuau viața, alții în diferite continente, alții trecând pe lângă ușa mea și era doar liniște. Eu și lacrimile mereu. Eu mereu singură mâncata de propria conștiință și de trupul care-mi nu știe a respira niciodată când plâng. Eu plâng și oamenii…își văd de viață, ca întotdeauna.

Realitatea îmi bate spiritul și finețea și mă face să fiu rece și nepăsătoare asupra altora, să fiu atât de flămândă după picăturile succesului meu încât să nu îmi pese. Dar când plâng oamenii apar iar în mintea mea, când sunt jos lingându-mi rănile vreau afecțiune, dar până la urmă niciodată nu o primesc. Realitatea mă rănește și eu mă rănesc și totul doare și e tare ca un ciment pe care îl atingi când înveți mersul cu bicicleta.

Dar nu am de ales. Trebuie să-mi suflu mânecile și să respir și să o iau de la capăt.

Au mai rămas două secunde până mă întorc înapoi în luptă

 

plonjăm?

Vreau pasiune. Vreau să simt pasiune în fiecare por din corpul meu. Vreau o pasiune atât de mare încât corpul meu să fie neîncăpător. Vreau să am energia de a mă arunca în puțuri prea adânci și mult prea reci pentru ceea ce vreau, pentru ceea ce cred, pentru acel ceva care e focul din mine.

Dar nu mai am așa ceva. Nu mai am pasiune nebună nebună pentru nimic. Să mă gândesc sincer, nici nu știu când sau dacă am avut-o vreodată și iată, scriind aceste rânduri îmi pot imagina momentele pline de nebunie care au dus la amintiri pe care nu le regret.

Dar poate pasiunea pe care o vreau există doar în filme și în seriale atât de proaste încât devin prea bune și creează dependență. Poate viața reală nu funcționează așa și eu nu am de unde să știu pentru că încă sunt un copil împiedicându-se în propriile decizii.

Dar poate pasiunea nu ar trebui să te impulsioneze să faci mereu lucruri care implică risc, schimbări, plonjări, frică și aventuri. Poate pasiunea se găsește și în simplitatea noastră de zi cu zi.

Dar eu nu o găsesc acum. Dar eu nu o mai pot gusta nicăieri deși tânjesc după gustul care m-a făcut flămândă. Aș spune că vreau pasiunea să îmi fie noua durere, că o vreau pentru a înlocui toată nebunia din prezent, poate aș spune că ea vine din plictiseală acum, această dorință care pare să îmi zmulgă pielea.

Dar nu e așa.

 

Și eu încă o caut. Cred că știu pe unde e.

ce vreau

Ceea ce vreau ma opreste din a trai cum vreau, din a experimente unele lucruri pe care mi le doresc cu ardoare. Ceea ce vreau ma opreste si ma sufoca si ma imbratiseaza si ma elibereaza.

Ceea ce vreau deja se intampla si urasc asta pentru ca imi impiedica toate ideile, toate dorintele, ceea ce vreau sa intampla cu o linie subtire care imi spune ca nu se intampla pentru ca la sfarsitul zilei nu exista nicio confirmare.

Si daca s-ar intampla ar veni cu prea multe greutati, cu multe sacrificii si mi-ar taie de sub picioare orice urma de speranta pe care o am. Daca s-ar intampla ar fi rau. Desi cumva se intampla. Se intampla si imi zdobeste intreg sufletul si imi ingheata picioarele. Se intampla si nu se intampla si e de rau si e oribil si nu ma pot bucura de prea putinele beneficii.

Cred ca ar trebui sa trag mai tare de linia care inca imi mai poate oferi speranta.