băiatul cu gust roz

şi el spune că lejeritate că e nevoie să sari peste durerea unei despărţiri prin începerea unei alte relaţii, prin alte persoane de parcă aceasta ar fi singura modalitate bună, de parcă aşa ar fi realitatea lui sănătoasă…şi la sfârşitul zilei…pentru el aşa este…

spunea că fetele s-au folosit de el aşa de parcă nu l-a afectat, dar în acelaşi timp a spus-o de parcă aceste relaţii i-ar fi zdrobit inima.

e doar un tip pe nume George pe care nu-l voi mai întâlni curând, pe care cel mai probabil nu îl voi revedea vreodată…e doar un tip pe nume George cu sufletul puţin cam trist.

sau poate doar eu sunt cea tristă.

12:19 am

12 sept. 2017, ma.

Andreea🌸

Anunțuri

pictează, pictează, pictează

mi-ar plăcea să tânjeşti după mine;

mi-ar plăcea să-mi săruţi fiecare părticică din corp cu buzele tale fine şi pline de rujul meu roşu, aş vrea să mă pictezi toată a ta şi doar a ta;

mi-ar plăcea să-mi duci dorul în zilele şi nopţile când distanţa există între noi;

mi-ar plăcea să nu-mi dai drumul, 

mi-ar plăcea să încerci, 

mi-ar plăcea să începi,

dar tu stai ca boul.
9:43 pm

10 sept 2017, dum.

poate nici el…

e un sentiment atât de ciudat să auzi melodia ta preferată de acum câţiva ani…simţi schimbarea, îţi aminteşti de trecut…nu ţi se mai potriveşte.
aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre el,

dar încă sunt o fraieră.

poate nici el nu o mai face, dar încă îl mai vreau,

dar încă sunt o fraieră.

Andreea 5:31 pm

10 sept 2017, dum.

Bucureşti

o prăjitură de adevăr?

Îl voi turna aici…pentru că adevărul e că nu am mai scris de foarte mult timp pe hârtie…

Nu am mai scris de mult timp, am dat vina pe jurnalul pe care îl am acum, cum că nu e foarte drăguţ şi nu mă motivează, dar adevărul e că am tot fugit de realitate înfulecând din nou şi din nou ca un câine flămând şi abandonat minciunile pe care ştiam că mi le spun.

Vorbind despre hrană, nu am mâncat suficient, nu am mâncat regulat, adevărul e că nu am mâncat mai deloc şi acesta lucru e trist şi deloc sănătos pentru mine.

Nu am dormit suficient şi cu siguranţă…nu am dormit bine.

Extenuarea fizică i-a dat startul celei fizice extrem de curând…şi epuizarea niciodată nu a avut gust bun.

23 august. Cea mai apropiată zi din trecut în care m-am hrănit bine, în care m-am tratat pe mine ca pe un om. A trecut ceva timp de atunci…

Ştiam adevărul în fiecare secundă, ştiam ce aveam nevoie să fac, dar cumva continuam să o iau pe drumul greşit doar pentru că în iluzia mea rezultatele arătau mai bine.

Am uitat să mă tratez ca pe un om pentru că m-am prins într-un cerc vicios de „banii sunt mai folositori acolo sau acolo”…deşi eu ştiam mai bine.

Epuizarea aceasta pe toate planurile m-a dus la momente în care să-mi doresc să mor de cele mai multe ori şi să vreau să mă arunc în faţa maşinilor şi uneori doar să renunţ la tot şi toate…şi să mă întorc în Spania, loc unde „mai bine”, unde rutina era instalată şi emoţiile mele erau stabile.

Vorbind despre emoţii…au fost puternice, extrem de puternice şi fiecare zi a fost atât de plină de ele, de dimineaţa până seara am fost într-o furtună de emoţii cu care ími mai împleteam degetele câteodată aici sau care răbufneau la telefon.

M-am plâns. Am îndepărtat câteva persoane. Nu am făcut cele mai bune impresii. Am reacţionat atipic. 

M-am plâns…şi am plâns. 

Am plâns de două ori. De două ori am simţit ca aceasta este momentul în care-mi bag picioarele în tot şi renunţ şi plec şi nu mă mai întorc.

Prima oară pe 4 septembrie, iar a doua oară în această seară de 9 septembrie. Am vrut să plâng în fiecare zi din cauza oboselii şi a stresului şi a căldurii şi a extenuării care devenise o parte din personalitatea mea, dar nu puteam, fizic eram secată de lacrimi, probabil din cauza dezhidratării. 

Dar când am plâns, am făcut-o pentru fiecare secundă de oboseală fizică şi emoţională, de fiecare dată cu mama la telefon, de fiecare dată ea spunând lucruri frumoase şi eu plină de confuzie, de fiecare dată în acel parc al cărui nume niciodată nu l-am reţinut.

Nu m-am tratat ca pe o persoană, deşi psihic mi-am vorbit frumos, acţiunile nu mereu au arătat asta. 

M-am bucurat de oameni, de locuri, de conversaţii, de experienţe, dar niciodată în totalitate, niciodată la adevărata valoare a acelor momente. Oamenii care m-au văzut din momentul în care am pus piciorul în această ţară au văzut doar o umbră de om transformându-se într-un schelet trist şi obosit.

Am plâns mult astăzi. Şi acum aş vrea să o fac, dar corpul meu e prea ocupat cu a fi moleşit de somn, nu poate. Las cerul să plângă pentru mine acum, să cureţe toată mizeria din drum, să cureţe totul, aşa cum înlăturase apa durerea îmbibată în pielea mea, în părul meu.

Merit mai mult decât mi-am oferit şi ştiu asta…şi ştiam asta, dar scuzam toate sacrificile în numele acelei prăjituri care era iluzia mea…care încă nu s-a îndeplinit. Prăjitura asta era formată din lucruri apărute în mintea mea în urmă cu ani şi ani şi lucruri descoperite săptămâna trecută, e o prăjitură mereu neterminată pe care şi dacă nu o mănânci îţi provoacă multe carii.

O prăjitură…pe care nu cred că o pot arunca definitiv la gunoi, dar pot să mă tratez şi o tratez altcumva…şi ştiu că lucrurile se vor schimba pentru că eu le voi schimba.

Poate ar trebui să simt ruşine sau repulsie, dar nu o fac. Am acţionat încercând ceva, mereu fiind flămândă după momente de strălucire, de altceva, de adrenalia aceea. 

Sunt mândră de fiecare moment în care m-am ascultat cu adevărat şi am acţionat aşa cum simţeam, cum îmi doream şi aceste momente împreună cu restul au mers în maşinăria de analizat şi ce a fost bun s-a păstrat şi restul lucrurilor s-au aruncat.

Încercări nebune şi nebune după obiective albe, ah, cât de multe încercări.

Spusesem astăzi unor persoane că Bucureştiul mă face pe mine confuză, dar ştiam de fiecare dată că nu este adevărat…dar ei nu ştiau adevărul.

Nici acum nu îl ştiu pentru că nu mă citesc şi poate nu îl vor şti nicicând şi poate aşa trebuie să fie totul.

Andreea

10:28 pm

9 septembrie 2017, sâm.

aş fuma

mi-aş fuma toţi plămânii doar pentru a afla ce nu a mers.

m-aş arunca în fiecare apa curgătoare într-o zi de iarnă doar pentru a afla ce a fost o secundă în sufletul tău.

dar tu mă laşi să mor, nu mă laşi nici să trăiesc. pleci, te întorci şi cântecul continuă în acelaşi fel.

şi te primesc cu răceală şi tu o dizolvi mereu şi după pleci, după tu pleci iar şi eu nu reuşesc nicicând să te gust în totalitate.

mi-aş fuma toți plămânii astăzi.

dar oricum nu ar conta.

o rază de Cişmigiu

E ora 7. Trebuia să ajung la un seminar sau în alte părţi, dar sunt de câteva zeci de minute aici.

Locul acesta încârcat de amintiri…dar capitala ca întreg este o bulă formată de amintiri şi plutind în necunoscut pentru mine şi Doamne, cât iubesc eu capitală.

Tocmai am fost imortalizată într-o poză. Acel copil va avea părul meu de un blond arămiu pe fundal.

(20 de minute mai târziu)

(tocmai am observat că am aruncat primul detaliu despre mine cu adevărat)

Vântul îmi mângăie pielea dulce şi i aduce pe la ureche avertizările părinţilor, mirosul trandafirilor pe care multe fete îl au în mână înseara aceasta. Vântul. Soarele care străluceşte încă lin pe apă. Copacii. Păsările. Lebede. Amintirile. Părinţi plictisiţi, părinţi fericiţi, câini, biciclete, oameni singuri, oameni absorbiţi de telefon, oameni care admirā restul oamenilor. Totul, doar totul.

Îmi era dor de o mare de viaţă şuruind în jurul meu în timp ce eu respir. 

Boabele de conversaţie, zâmbetele primite, zâmbetele oferite, eleganţa doamnelor…atât de multe lucruri…toate atât de dragi mie.

Trebuia să fiu în alte părţi, dar am fost atrasă aici.

Nu ştiu ce voi face mâine. Nu am nicio garanţie în acest moment legată de viaţa mea…dar mâine încă nu a ajuns.

Poate aveam nevoie doar de astăzi.

Andreea, tipa poate pentru o eternitate pierdută în recu(recunoştinţă urma să fie cuvântul…dar o insectă cu prea multe picioare s-a plimbat pe piciorul meu…)

Doar Andreea.

7 29 pm

8/9/2017, vi

Noi doi.

Noi vorbind despre a ne vedea. Ea spunându-ţi că mi-ar plăcea liniştea dintr-un apartament pentru puţin, intimitatea, familiaritatea. Spunându-ţi că mi-ar plăcea să-mi găteşti. Tu spunându-mi că specialitatea ta sunt pastele. Eu provocându-te să găseşti un hummus bun în capitală, lucru pe care eu nu am reuşit încă să-l fac.

Noi doi.
Noi locuind împreună. Eu sprijinită în uşa de la intrare care va vedea peste câteva luni cele mai multe şi ale noastre săruturi pasionale, eu sprijinită în uşa de la intrare aruncându-mi tocurile roşii care mi-au înfrumuseţat ziua. Tu turnând un pahar de vin roşu în bucătărie şi îndreptându-te spre mine.

Noi doi…

         nu existăm, poate nici nu am existat şi sunt destul de sigură cănu vom exista.

Noi doi…

nu vom avea acest viitor, nu vom avea un viitor şi cât de mult îmi doream unul…nici nu ai idee tu.

Chiar îmi doream, dar la sfâşitul zilei sunt doar eu şi Bucureştiul…şi noi doi, noi aştia doi chiar ne potrivim.

Îmi e dor de un viitor care poate nicicând nu se va scrie…

Andreea

6:43 pm

8 sept, vineri, 2017.