nu ştiu unde

Nu ştiu unde se duc zilele. E un fum interminabil în mintea mea, în ochii mei, în corpul meu. E ca şi cum m-aş dehidrata bucată cu bucată. E rău. E mai rău decât a fost vreodată.

Coşmarurile s-au întors şi programul meu de somn e dat din nou peste cap. Sunt stresată când mă gândesc la responsabilităţile mele şi sunt anxioasă tot timpul fără motiv.

E sus sus jos jos din nou şi din nou şi din nou. Nu am mai mâncat de o săptămână cu adevărat. Nu mă mai pot concentra. Ştiu că ar trebui să mănânc în general, dar mai ales pentru că iau antidepresive.

Ştiu că ar trebui să fiu mai bine. Asta e problema. De aici vine frustrarea şi durerea, din discrepanţa extraordinar de mare dintre varianta care poţi să fii pentru că ştii cum funcţionezi când eşti normal şi varianta aceasta care putrezeşte.

M-am obişnuit cu ideea că nimeni nu înţelege la fel cum m-am obişnuit cu sigurătatea profundă care vine cu această boală. Cer ajutorul ocazional, niciodată nu-l primesc din nicio parte, sunt obişnuită, dar tot doare pentru că eu cer ajutorul doar când sunt la fundul fundului şi am nevoie disperatā de o mână de care să mă prind sau de o umbră la care să mă uit şi ea să fie mereu acolo. Am nevoie de afecţiune, de mâncare vegană adusă la mine, de mângăieri, de orice fel de iubire. Dar nu o primesc. Nu o primesc nici dacă am febră, nici dacă am conjunctivită acută, nici dacă mă loveşte menstruaţia pe neaşteptate, nici dacă dai iar de un jos jos. Ajutorul pe care îl cer mereu e în lucruri uşoare…o îngheţată sau pastile sau dulciuri. Sunt tot ce am şi partea proastă e că uneori îmi doresc mai mult, uneori cred că nu-mi sunt suficientă. Dar nu am pe nimeni. Acum locuiesc singură pentru că fosta mea colegă de apartament s-a mutat împreună cu prietenul ei. Nu pot spune că am prieteni adevăraţi, părinţii sunt prea departe, cu psihologul meu există anumite graniţe pe care nu pot să le încalc. Sunt doar eu. Sunt tot ce am. Eu şi sufletul meu.

Nu ştiu unde s-a dus…nu ştiu unde s-a dus copila din vară care aveam mereu un zâmbet de copil pe chip, care scria cu plăcere despre trecut, care era relaxată şi se deschidea oportunităţilor oferite de către lume. Nu ştiu unde s-a ascuns. Nu ştiu unde şi cum am pierdut-o transformându-mă într-o persoană care supravieţuieşte în depresie majoră, care are tentative de dependenţe, care trăieşte într-o permanentă anhedonie şi se luptă cu episoadele maniacale şi urmele de tulburare bipolară. Toate lucrurile şi altele sunt venite de la un psiholog, un psiholog care mă aude în fiecare joi, singura zi din săptămână în care-mi vomit mintea pentru că nu pot scrie cu adevărat.

Pare că mă plâng şi dramatizez. De fapt, nu ştiu cum pare. Ştiu doar că aşa mă simt eu. Nu vorbesc despre problemele mele, nu vorbesc despre mine cam niciodată şi singurele persoane cu care o fac sunt mama şi psihologul.

Nu ştiu unde am dispărut. Nu ştiu cum m-am stins.

Nu ştiu unde sunt…

Anunțuri

divorțez.

E primul divorț din viața mea…și nu am fost legată până acum alături de un bărbat.

– când folosești verbul legat gândindu-te la căsătorie nu sună prea bine, dar acel drum pentru mine este doar la început, poate unele convingeri se vor schimba, poate.-

E primul meu divorț și chiar așa se simte. O mare de hârtii de semnat…hârtii care vin cu un sentiment de eliberare greu de explicat în cuvinte. Nu vreau să dramatizez situația, nici nu e cazul…dar uneori doar nu te potrivești. Nu există compatibilitate la niciun nivel, nu îți mai iei nimic bun de acolo, nu simți că mai ești provocată, nu te mai simți acasă, nu te mai simți niciun pentru că nu îți mai pasă. Nu îți pasă suficient nici măcar cât să mai încerci o dată. Ai încercat de atât de multe ori, ai încercat și ai încercat și ai încercat, dar ai obosit rău. Ai obosit să mai fii acolo. Și ai decis să pleci.

Decizia nu a fost simplă. Ai stat cu ea luni de zile gândindu-te la cum ar fi bine să o faci, la ce înseamna asta pentru tine, pentru ei, pentru toți ceilalți, la cum va fi plecarea ta din care dintre toate pozițiile ocupate, la faptul că nu ai ajuns să te îndopi cu multă putere, la faptul că ei nu vor plânge după tine, la faptul că nu ai făcut nicio diferență și că ei te vor uita…la faptul că această decizie nu va fi oprită de nimeni pentru că nu le va păsa.

Ironic, nu? Dacă eram într-o altfel de relație eram plecată de mult timp, îmi spun. Dar nu sunt. Și nu am plecat. Și cum să plec când ăsta e doar începutul? Da, e toxic, e un mediu plin de ceartă, unde fiecare tânjește după o putere stupidă, da, mi-am urlat sufletul de multe ori prin texte lungi înșirând iar și iar că ar trebui să ne gândim la lucrurile esențiale și să facem într-un fel planuri de viitor…da, nu îmi place, nu mai stârnește nicio pasiune în mine șederea mea aici…dar vreau să dau vina pe început, vreau să dau vina pe începutul nostru. vreau să spun că acum ne formăm, vreau să spun că asta e partea plină de muncă și obstacole și după acest deal ne va aștepta un soare. vreau să spun că dezamăgirile mele legate de felul în care funcționăm sunt strict legate de viața personală. dar nu e așa. nu pot să mă mint. am încercat să o fac luni de zile, dar nu mi-a ieșit. nu mai sunt același om. și nu mai vreau asta. am un strop de speranță în mine pe undeva ascunsă, da. simt vinovăție că nu încerc și mai mult, da. cred că nu sunt eu suficient de bună, da. dar nu contează ce simt pentru că văd că aici nu pot să cresc, că de aici îmi iau doar rădăcini putrede care nu au niciun sens.

mă simt vinovată. încă nu am făcut niciun demers. aștept acel moment. dar înainte de asta mai am o încercare. nu am speranțe în ea, dar e felul meu de a fi împăcată, deși îmi știu prea bine decizia…voi divorța.

dar poate nu ar trebui să fac asta, nu?

Andreea încă încearcă să se mintă pe ea…dar nici la 20 de ani ei nu îi place minciuna și nu știe să se mintă nici măcar pe ea.

poate ar trebui să mai taie puțin din persoana ei, din egoul ei și să mai stea?

 

a așteptat atât de mult să își construiască o saltea și doar să se arunce pe ea, un plan bun, un plan b, un altceva care o va ocupa…și acum îl are, dar tot nu pot înțelege dumnezeule de ce ea nu sare…

V Day

Aveam furnicături în degete și în întreg corpul, ceea ce înseamnă doar un lucru: aveam, am nevoie să fiu aici.  Mi-am petrecut ziua relaxându-mă, dormind, mult ceai, prăjituri și poate prea multă mâncare chinezească. De două zile spun că voi face iar curățenie în casă, dar asta nu se prea întâmplă. Am fost ocupată: prea mult ceai, gătit, mâncat, lumânări parfumate și multe băi cu spumă. Sună bine. Așa a și fost. Am mai făcut și alte lucruri, m-am întâlnit cu anumite persoane, am făcut aia și cealaltă bla bla. Nu contează atât de mult ce fac în exterior sau ce văd ceilalți că fac. Nu mă interesează. Îmi place să stau cu mine. Îmi place să mă gândesc zeci de minute, ore întregi la mine și la ce vreau și la cine sunt. Poate sună obsesiv, dar eu găsesc totul revigorant.

E ironic puțin. Astăzi sunt mai mult decât bine pe când ieri ascultam prea multă Lana del Rey, stăteam în întuneric și eram al naibii de tristă fără niciun motiv. Ieri a fost o zi nașpa, dar dau vina pe hormonii veniți împreună cu sângele interminabil. O dată pe lună. Period. Period. Period. Astăzi sunt bine. Îmi aștept cina: mâncare chinezească ( a se observa angajamentul meu ), beau ceai, scriu aici deși nu știu dacă am ceva important de spus și mă tot gândesc să nu uit pastila.

E o zi ca oricare altă și la fel ca în orice altă zi eu mă pierd pe drumul meu în a fi o scriitoare și mă tot învârt în cerc încercând să mă găsesc. Dar sunt bine. Sunt optimistă după foarte mult timp și mușc lacom din pacea pe care o simt adesea când nu sunt, cum spune psihologul meu, maniacală și anxioasă. Sunt un copil pierdut pe drum și holy shit de mâine într-o lună fac 21 de ani.

Sunt optimistă după mult timp și e revigorant…și poate stupid pentru că realitatea îmi prezintă alte lucruri, dar cumva știu că voi fi bine orice ar fi.

Happy V Day!–A

nu sunt atât de bună.

Nu sunt atât de bună și trebuie să învăț să accept acest lucru. Trebuie să-l accept pentru a privi realitatea care-mi lovește ochii mult mai clar și pentru a putea îmbunătăți aspectele la care am de lucrat.

Tocmai am fost respinsă de către cineva. Mi-a fost respins un proiect din cauza personalității mele. Acel nu a fost spus din cauza lipsei mele de consistență, din cauza faptului că nu-mi anunț lipsa, din cauza faptului că sunt prinsă în lumea mea. Aș putea să spun simplu și clar și tare, și mi-aș țipa plămânii o zi întreaga ca lucrul acesta să fie adevărat, ca doar depresia să fie responsabilă pentru momentele mele lipsite de profesionalism…dar e vina mea. Și sentimentul acesta e oribil pentru că-mi pot forma o hartă din fiecare lucru asemănător. E deja un tipar. Dar la fel e și depresia mea.

De fapt,…cred că doar nu mai știu cine sunt. Majoritatea tinereții mele a fost complicată și depresivă. Am 20 de ani, curând 21 și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, deși s-au schimbat foarte mult. Încerc să-mi definesc un caracter, dar nici trecutul și nici prezentul nu mă ajută. E doar un nor plin de confuzie.

E vina mea și se simte așa de nașpa. Și afectează mai mult decât o persoană. Și e vina mea.

Eu cred cu tărie că sunt mult mai bună decât ceilalți, dar pare că niciodată nu e cu adevărat așa, pare că mereu o dau în bară- și așa e. E vina mea.

Nu e vina lui și nu ei vina ei și nu e vina lor, e doar vina mea și asta e greu de spus.

încerc să fiu.

În lunile care au trecut parcă într-o viteză absurdă în fața ochilor mei, dar nu și pe pielea mea există o tematică: nu suficinet de responsabilă. Sigur, pot da vina pe antidepresive, pe depresie, pe cercurile de prieteni în care mă aflu, de responsabilitățile pe care le-am avut, pot da vina pe orice și pe oricine. Dar ar ajuta? Sigur, pentru două secunde. Dar știu că nu ar fi benefic pe termen lung. Încerc să u îmi formez o sfoară în jurul gâtului făcută din vină și încerc să mă înțeleg, dar mai mult de atât încerc să trec peste, să ajung la cealaltă variantă a mea care cred că se plictisește mestecând o gumă și așteptându-mă în stație.

Lucrurile nu au mers. Multe lucruri nu au mers și este nevoie să îndrept ce pot îndrepta și să continui să fac și altceva. Mâine mă voi arunca într-o apă înghețată. Mă voi arunca într-o lume de adulți în care eu sunt un copil cu viziune pentru viitor. Voi fi din nou începătoare. Cumva acest lucru mă face să mă simt încântată. A trecut mult timp de când nu am mai simțit entuziasm pentru ceva, orice. Trebuie să renunț la lucrurile care nu îmi aduc benefici și să încerc să urc o treaptă mai sus chiar dacă o voi face bucată cu bucată.

Încerc să-mi documentez viața mai mult, în special acum că m-am întors la scris, deci poate ar trebui să fiu mai explicită de atât. Varianta mea din viitor nu va înțelege. Fac asta după ce merg la prima ședință. Știu că va fi bine. Abia aștept.

Încerc să scot sentimente din mine, dar pare că nu am din ce să scot, adulmec și trag spre suprafață doar gânduri împletite cu și mai multe gânduri.

 

Încerc să fiu cine vreau să fiu.

 

a trecut mult timp…

2 ani. Au trecut 2 ani de când nu am mai auzit de tine. Nu mi-a prea păsat pentru că în mintea mea era același tip pe care îl aduceam la suprafață de fiecare dată când aveam ocazia când noi vorbeam.

Am greșit. Ai greșit. Nu știu care dintre noi a greșit mai mult, dar nici nu contează. Țin minte că ai plecat în grabă lăsându-mă din nou să suspin după trecut. Nu ai făcut-o frumos, dar nu contează.

Au trecut doi ani de când nu ne-am mai vorbit. A trecut mult timp, dar mi-ai scris într-o zi de noiembrie și imaginea ta pe telefonul meu mi-a schițat un zâmbet pe care îl credeam pierdut.

Ți-ai cerut scuze. Ai spus că îți pare rău și ai înconjurat propoziția respectivă prin carisma ta care îți este, jur, o ștampilă. A fost drăguț. A spus asta, în mai multe sau mai puține cuvinte, dar tu mi-ai spus că e normal și că te prinzi mai greu și că totul e doar neașteptat pentru că a trecut mult timp.

Săptămâna trecută m-ai sunat de două ori. Adevărat, eu te căutam inițial pentru că aveam nevoie de câteva informații profesionale sau poate doar de un pretext pentru a vorbi cu tine mai multe decât tipicul *La mulți ani!* urmat după iertarea noastră.

Am impresia că nu s-a terminat totul. Ai impresia că nu am terminat încă, dar oricum eu nu te voi mai căuta.

Bun venit pe blog, străine. Poate aceasta va fi prima și ultima oară când te voi menționa aici. Dar poate nu am terminat.

A trecut mult timp, nu?

 

Dragă Andreea,

Te-ai schimbat și fiecare lucru din jurul tău s-a schimbat apoi. Sau poate a fost invers. Dar știai deja. Știai că schimbarea e inevitabilă. Știai că schimbarea uneori înseamnă maturizare. Știai cum fucnționează. Ai făcut-o de multe ori…dar cumva tu nu ești pregătită. Acum nu pare că o accepți pentru că nu arată așa cum îți doreai tu să fie, dar când lucrurile sunt cu adevărat așa cum te așteptai să fie?

Acum vezi schimbarea ca pe o piele care nu îți aparține. Te irită, nu îți face bine și tu vrei mereu și mereu să scapi de ea. Dar nu prea ai cum. Orice mișcare ai face, orice drum ai urma acum, trebuie să știi că și ea te va urma. De fapt, știu că știi asta.

E ironic. Vezi schimbarea ca pe ceva care te limitează…deși tu lucrezi într-un domeniul în care schimbarea este vitală. E ironic faptul că tu o vezi atât de des în exterior…o vezi pe cea vizibilă de către toți și o vezi pe cea care mereu este împinsă spre interior. O vezi în fiecare și într-o măsură prea mică o vezi în tine…dar încă mai continui, continui să lupți pentru -așa trebuie-, -așa e bine-, -ăsta e lucrul corect de făcut- . Tu continui. Dar tot ce faci e să te minți acum și știi asta…dar nu faci nimic…sau nu acționezi nicicum să te îmbrățișezi pe tine, cea de dedesubt, cea care e sub toate hainele alea. Știu că îți e frică. Știu că simți doar frică în ultimul timp…o frică atât de oribilă încât te paralizează și te lasă cu dureri cumplite de cap și prea multe țigări fumate. Știu. Știu că și tu știi.

Doar fă ceva. Doar fii adevărată cu tine chiar dacă nu îți place. Știu că nu îți place să mai faci asta, dar doar fă asta. Știi că așa e mai bine.

Știu că știi.

Doar îmbrățișează haosul din prezent și fă ceva cu el și din el. Doar aranjează acest puzzle parcă format din alte o mie. Sau doar încearcă. Și renunță la ce se potrivești chiar dacă -nu se poate așa-.

 

Știu, știu. E simplu. E simplu să aruncă o mie și una de cuvinte pe o hârtie sau pe un ecran de parcă aș ști eu mai bine. Știu că semnăturile tale sunt puse undeva, știu că lista de responsabilități te urmărește, știu că oamenii se bazează pe tine, dar mai știu ceva…nu ești fericită așa. Asta, nebunia asta nu funcționează pentru tine. Nu îți mai dorești să faci asta și nu îți place să o faci. Se vede în exterior, știi? Nu mai ești tu. Și poți da vina pe toți termenii aruncați parcă prea repede de psihologul tău în aceea zi de marți, dar știi că e altceva.

Așa că doar îndrăznește să faci acel ceva mare și iresponsabil care îți va scutura lumea…chiar dacă -asta nu se face- .

Știu că știu ce vrei. Știu că o vei face.

Doar ia-ți inima-n dinți.

Curaj, copil trist și prea firav,

Andreea.