o lacrimă fără rost

e 3 dimineața. ascult asta

și lăcrimez citind pentru oară articolele scrise aici, îngropate sub un privat.

happy v day

Tocmai am vorbit cu o nouă coordonatoare a mea, iar la final i-am spus *happy v day*, foarte casual. Why? Mă bate.

Dar după ce am închis telefonul, am putut resimți presiunea, o presiune puternică care îmi strigă să îmi arăt afecțiune în seara aceasta. Simt presiunea de a mă iubi pe mine mai mult decât o fac în mod normal doar pentru că nu sunt într-o relație. E stupid și amuzant. Câteodată avem atât de multe sentimente încolăcite care par fără sens și fără un de ce în spate, dar dacă aruncăm un strop de rațiune peste ele, dacă le privim doar puțin altfel, vedem imaginea clară.

Nu cred că țin minte prima oară când mi-a păsat că e Ziua Îndrăgostiților. Cred că a fost în generală, totuși. Recunosc senzația care se așeza peste întreaga școală cu ocazia fiecărei sărbători și aceasta nu a scăpat nepedepsită de competența creată din nou pentru cel mai bun ceva de care nu își va aminti nimeni peste câțiva ani.

Totuși, pot reproduce părți din aceste zile începând din liceu.

Clasa a 9a

Cred că totul se întâmpla într-o zi de joi sau așa am rămas cu senzația. Nu, voi căuta în calendar. Se simțea a joi sau poate marți. Oricum tot ce pot să văd sunt eu întinsă pe patul meu foarte comod din primul apartament în care am locuit singură. Șin minte că îmi comansadem pizza din locul din care mereu comandam, dar am adormit. Eram puțin speriată după că va fi nevoie să plătesc această comandă la următoarea. Îmi păsa de lucrurile acestea atunci. Nu pot vedea altceva, dar nici nu cred că trebuie.

Clasa a 10a

Totul a început de la un trandafir. Un trafir care părea cam ieftin primit în prima pauză de la iubitul meu de pe vremea respectivă. Știu clar că îl rugasem pe el să îl țină până la finalul zilei pentru că nu cred că aveam loc unde să îl țin în bancă. Nu știu dacă aceasta a fost adevăratul motiv. Poate nu îmi doream să fiu văzută cu acest trandafir, deși întreg liceul ne era martor al acestei relații începute din greșeală. Nu știu dacă eram comentariile colegilor de care mă temeam, dar nici nu cred că mai contează. Pe atunci, dacă îmi amintesc bine încă nu aveam clasa noastră și de aceea ne mutam în fiecare pauză într-o altă sală. Amintindu-mmi asta, văd clar că acesta a fost motivul, dar prietenul meu nu văzuse asta. Se enervase după ce îi înapoiasem trandafirul și colegii lui mi-au spus ca apoi el să îmi confirme că l-a rupt și l-a aruncat la coșul de gunoi. Un adevărat romantic mi-am ales. Era nesigur și avea un ego mare. Se enervase mai mult de ceea ce credeau ceilalți colegi despre ei, despre cum el era într-o lumină proastă, sau cel puțin așa vreau să îmi amintesc lucrurile.

În ziua respectivă m-am despărțit de el spunându-i că îl iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostită de el. Și doamne că bine am făcut să fug de egoul lui mult prea mare care mereu ajungea în discuțiile noastre. A fost despărțirea finală pentru că noi, ca fiecare începător în iubire am avut mai multe împăcarări și despărțiri.

Și astăzi știu că a fost a treia bancă din parcul nostru și acum știu unde a fost ultimul sărut și cum în drum spre casă, chiar la stația de tramvai a mai cumpărat un trandafir pe care mi l-a dăruit de rămas bun.

Clasa a 11a

Oh, a fost o aventură. Știu că primisem flori de la actual meu iubit de pe atunci, un buchet frumos. Știu că am mers la el acasă în ziua respectivă, dar nu mai știu dacă ne despărțisem chiar atunci sau ușor mai târziu. Când ne despărțisem țin minte că am plecat vârtej din apartamentul lui și nu m-am uitat înapoi. Dar nu îmi amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat în 14. Știu că și colega mea de bancă, pe atunci actuală vecină și fostă colegă de apartament primisem și ea flori de la prietenul ei parcă în același timp, regăsindu-ne amândouă la poartă.

Dar ce știu cu exactate de atunci, nu este legat de ziua această cât de cearta și golul care s-a petrecut cu câteva zile mai devreme. Îl întrebasem pe primul tip pe care îl iubeam, care nu era primul meu prieten și nici actualul din acel moment ce aș putea să îi iau cadou tipului care mă strângea în brațe începând din ianuarie. Atunci am avut ultima discuție. Se înfuriase pentru că se simțea rănit și din acele secunde după depunerea liniștii nimic nu a mai fost la fel.

Restul anilor până acum

E o ceață mare. Nu cred că mi-a păsat prea mult de această zi ssau nu cred că lucrurile erau memorabile. În 2016 nu pot să văd ce am făcut. Același lucru îl pot spune și despre 2017. Cred că eram acasă, în comuna natală în 2017 și în 2016 eram în oraș. 2018, hmm…nu îmi amintesc.

Iar astăzi. Sunt în a treia zi de menstruație. Am urmărit până am adormit FBI. Plănuiesc să mănânc multe căpșuni învelite în nutella vegană și să fac o baie lungă. Mă gândesc obsesiv la haine, în special la un halat negru, câteva inele și un colier, pe care sunt convinsă că le voi achiziționa mâine.

Trebuia să îmi plătesc chiria, dar nu am făcut-o pentru că am dormit prea mult. Am început o conversație despre un nou post de muncă, deș i nu prea sunt capabilă să duc restul lucrurilor la un final în cele prezente. Am unghiile puțin roz, deși le doream mov când am mers să le fac. Și cred că asta e tot.

Trebuie să plănuiesc câteva ședințe foto, să termin un raport și cu siguranță să îmi spăl părul. Oh, și mai trebuie să cumpăr câteva cosmetice. Asta e tot.

Singurul lucru pe care îl făceam dacă nu îmi dormeam o mare parte din zi, era să merg la cumpărături. Nu există nimeni important în viața mea acum și nu a mai existat de ceva timp și for sure Tinder-ul nu ajută. Sunt în continuare o clasică în ceea ce privește dragostea și am văzut prea multe seriale cu criminali, fbi, cia, swat pentru a fi okay în a mă întâlni cu necunoscuți în mijlocul nopții.Dar încerc oricum. Nu am ce pierde.( poate viața, dar asta e o altă discuție)

Prefer să îmi arât iubire și grijă în fiecare zi, nu doar astăzi, așa că las presiunea să se evapore și inspir și expir.

subiectul meu preferat

După alergarea mea de dimineață, în timp ce spălam vasele, gustul tău mi-a răscolit mintea.

Doar ce te trezești sau poate ești treaz deja și iar ești cu ea.

Dar mi-ai venit în minte din nou și o întrebare mi s-a ridicat din nou pe buze. De ce mureai în gelozie când nu am fost niciodată a ta, când nu ai fost niciodată al meu? De ce relațiile mele te deranjau când tu treceai de la o tipă la alta în mai puțin de o săptămână?

Ai vrut atenția mea, ai vrut să fiu a ta, să mor după tine și jur că eram îndrăgostită cu întreaga mea ființă de tine. Ai câștigat. M-ai câștigat pe mine și pe toate celelalte fete care te doreau. Tu, cel înșelat, cel părăsit, tu cel rupt în bucățele ai ajuns să fii ea, să distrugi alte suflete prin plecarea ta.

Am fost a ta. M-am îndrăgostit de tine cum nu știam că era posibil să iubești. Deși începeam alte relații, tot eu le terminam pentru că nu mi te puteam scoate din cap. Așa că, de ce el? Ce avea el mai special de te-a făcut să nu mai vrei să auzi de el și să nu mai auzi de mine? De ce te-a durut atunci și de ce dintr-o singură durere ai pășit direct spre ieșire?

Ai vrut atenția mea. Ai vrut să fiu a ta. Dar nu m-ai vrut pe mine cu adevărat. Așa că până la urmă de ce ai plecat?

Au trecut ceva ani când ne-am revăzut într-o cafenea pe care nu o pot uita și mi-ai spus că ți-a păsat, că m-ai plăcut, că te-a durut, dar de ce m-ai mințit cu buzele tale pe care le devoram?

Am impresia că te vei însura curând. Ești într-o relație serioasă, ce pot spune…sper că ești fericit.

Nu mai știu dacă te știu sau doar am amintirea ta încă mânjită pe buze.

pregătită

Astăzi, 06.02.2019 am primit cel mai mare boost de încredere, speranță și iubire din partea altei persoane.

Deși îmi cunoaște toate defectele, problemele, felul în care mă las afectată de către ele, deși mă cunoaște în întregime, mi-a spus că sunt pregătită.

Pregătită să intru în piața muncii, pregătită pentru viață, așa mă vede. Sunt prea calificată pentru a lucra alături de persoana pe care o admir, deci va trebui să găsesc un altceva.

Dar s-a simțit bine că există cineva care are speranță în mine, speranță că voi reuși.

un crush peste care nu am trecut niciodată

Au trecut prea mulți ani de când ne-am întâlnit. Pare că au trecut și mai mulți din momentul în care nu ne-am mai vorbit. Curând voi face 21 de ani, tu ai deja 22, anii au trecut ușor peste cine suntem. Deși imaginea fosților, imaginea partenerilor de sex pe care i-au avut se șterge ușor precum au făcut-o amintirile din copilărie și generală, fața ta încă e întipărită în mintea mea.

Ești fratele primei mele prietene din liceu. Povestea deja sună clișeică, dar tu niciodată nu ai fost așa. Am început să îți trimit mesaje care mi-ar face să strâng din dinți și să întorc privirea, să fiu în full cringe, cum spun tinerii astăzi. Era vara dintre clasa a 9a și a 10a, perioada tipică pentru greșeli și romanțe.

De acolo, nu știu cum au început să curgă lucrurile. Stăteai în ultima bancă lângă geam, eu stăteam pe rândul din mijloc în prima. Pauzele mele erau mereu lângă tine și grupul nostru mic de prieteni. În orele în care colegii noștri lipseau sau nu ne păreau așa importante, eram împreună, cel mai des, în față, în banca mea.

Nu cred că ne-am văzut cu adevărat unul pe altul ca posibili ceva mai mult decât eram. Clasa a 9a pentru mine a fost plină de doi băieți și sentimentele pentru ei și atunci nici nu prea ne vorbeam. În a 10a eram prinsă într-o relație de care făceai mișto constant, mă tachinai, dar mie îmi cam plăcea. Tot atunci m-ai văzut trecând prin prima despărțire reală și m-ai văzut îndrăgostindu-mă incontrolabil de acel tip pe care așa mult îl detestai. Și acum pot simți cum a durut că i-ai spus ei, nu mie că sunt enervantă vorbind despre despărțirea mea.

În clasa a 11a am fost doar noi. Eu încă în sentimente prea adânci pentru altcineva, dar mereu cu ochii pe tine. Țin minte și acum prima noastră întâlnire. Nu a fost o întâlnire, nu am catalogat-o așa. A fost doar o ieșirea la cafea. Nu îmi mai amintesc mare lucru din cele discutate, dar știu că plecasem de acasă fără sutien într-o zi de sâmbătă și am mers în cafeneaua aceea elegentă din centrul orașul în care mergeam doar la întâlnirile importante.

Ai fost lângă mine ore în șir la telefon. Obișnuiam să ne petrecem nopțile unul cu altul chiar dacă ne despărțeau kilometri. Făceai să fie mai ușor să vreau să merg la liceu. După liceu, mereu vorbeam, telefon, mesaje, messenger.

Puteam vorbi despre orice, oricând, dar era ceva mai mult de atât. Era privirea ta pe care încă o pot privi dacă închid ochii, erau îmbrățisările noastre care îmi aduceam atât de mult confort. Tensiunea sexuală exista, nu știu dacă și din partea ta, dar o simțeam.

Mereu încercai să vorbești cu mine când nu eram de găsit, când dispăream în mine. Mereu mă verificai, să știi că sunt bine, după ce am plecat. Și aproape mereu când reluam legătură, ascultai iar câte ceva din drama primei mele iubiri.

Acum nu mai vorbim. Am uitat când am făcut-o ultima oară și câteodată îmi doresc să o facem iar, doar pentru a scoate iar la suprafață amintirile pe care tind să le uit cu tine.

Nu mai vorbim, dar îmi urmărești poveștile de pe Instagram. Sper că ești bine. Poate într-o zi ne vom întâlni iar.

Te îmbrățișez.

Îmi place să romantizez, dar nu cred că noi vreodată ne-am plăcut. Nici măcar nu știu dacă am fost cu adevărat prieteni, dacă a existat încredere. Nu am fost nimic, poate și cu siguranță, nu vom fi nimic în viitor. Dar uneori e bine să arunci puțină iubire peste amintiri.

un alt fel de a te distruge

Scrisul a fost și mereu va fi felul meu de a privi lumea. Va fi mereu felul meu de a conștientiza ce se întâmplă, ce mi se întâmplă, ce las să se întâmple. Este și pentru o eternitate va fi un acasă început în primară și mereu fără sfârșit.

Sună frumos. Sună poetic, poate. Sună a avea beneficii. Chiar le are. Însă există o parte proastă, există dezavantaje. Așa funcționează lumea.

Câteodată las lumea scrisului să mă înconjoare, să mă îngroape în ea și să mă țină acolo. Din nou, sună normal. Sună poetic, poate. Dar nu e totul chiar așa.

Vezi tu, eu știu să mă îngrop mai bine decât oricine în tot ce simt că iubesc, mă las cuprinsă de acest univers care mă primește cu mintea în sânge și mâinile în lacrimi, trandafiri și spini. Sunt aici și știu să fiu aici, dar câteodată. Câteodată mă las lăsată aici pentru prea mult. Las viața să se desfășoare înaintea mea fără să o opresc și nu mai trăiesc eu cu adevărat în mine, pentru mine, nu mai trăiesc deloc. Îmi spun că e din cauza greșelilor pe care nu știu să mi le iert, că e din cauza miilor de lucruri încă nerezolvate, că e din cauza unui ceva, niciodată a mea.

Dar las scrisulsă îmi ofere un confort pe care nu am știut și nu am avut de la cine să îl primesc întraga viață și atunci de ce și cum aș putea a-mi cere să nu stau lipită cu urechea de teracota caldă?

Las viață să trăiesc în timp ce eu nu o fac. Dar poate nu am cu cine, poate nu mai știu cum…dar mereu voi ști să o fac printre litere. Mereu voi absorbi adrenalina care se instalează în vârful degetelor mele când ochii mei văd alb.

E prea bine aici, deși eu nu sunt prea bună aici. Poate voi mai sta pentru încă puțin. E încă frig afară.

O serie de momente care-mi îngroapă inima

Sunt lucruri mărunte în viața mea de zi cu zi care-mi îngroapă inima în tristețe, dezamăgire, rușine sau melancolie.

***

Trezitul singură. Deschid ochii și simt liniștea mea. Majoritatea timpului îmi iau energie din clipele care zboară spre răsărit, dar de prea multe ori simt dor, dor de casă, dor de părinți și dor ca cineva să mă trezească sau să fie cineva cu mine în timp ce totul se derulează pe repede înainte.

***

De fiecare dată când beau ceai și am pâine cu unt îmi amintesc de momentele dimineții pe care le petreceam cu mama în clasa a doua. Fiecare dimineață până la începerea liceului a fost petrecută cu ea, dar aceste momente, ceai și unt pe pâine îmi amintesc de o perioadă extrem de dificilă pentru ea deoarece avea piciorul rupt. Dorul și vinovăția se împletesc și simt cum inima se rupe ușor, dar în același timp se încarcă de dulcele amintirii.

***

Începe programul școlar. Tinerii cu ghiozdanele mult mai ușoare decât le-am avut eu vreodată se îndreaptă spre locul în care vor sta 6 ore. Sentimentele sunt prea complicate aici, dar ce este vizbil este că îmi e dor să mă numesc adolescentă.

***

Balconul casei din fața blocului meu mă întoarce mereu într-o stare de meditație și îmi amintește de Spania, de struguri albi, poeți, scris, pace interioară.

***

De fiecare dată când sunt în Spania și trec în orașul în care obișnuiam să locuiesc, chiar pe lângă blocul în care mi-am vindecat sufletul, ceva în mine tresare. Se spune că nu e bine să te întorci la foști, dar ce regulă se aplică pentru locuințe? V. încă lucrează la cafeneaua care îmi era mereu în vizor. Parcul încă resimte urma. Totul e la fel, deși viața continuă să treacă și să înflorească și să se spargă iar în bucăți, orașul acela continuă să existe într-o liniște desprinsă de povești pe care nu mi le spunea nimeni în copilărie.

***

Stau întinsă pe spate pe patul meu. Coloana se lipește de pătura pe care am purtat-o o veșnicie din loc în loc. Îmi odihnesc mâinile pe abdomenul pe care o viață întreagă am încercat să-l lucrez…și atunci îl resimt pe el. Mintea mă reîntoarce în noaptea de septembrie și de felul în care îi simțeam pielea și oasele, cum a decurs totul. Derulez același film în mintea mea din nou și din nou, mereu încercând să găsesc o ieșire. Niciodată nu o fac.